- in acest articol veti citi mai multe despre:
Numai mamele pot înțelege
De ce mi s-au lipit aceste amintiri de suflet...?
Păstrez mici obiecte
Ce nu voi uita niciodată, indiferent de anii pe care-i voi mai aduna?
Îmi doresc să țin minte tot
Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau mamico pentru ca fericirea unei mame vine din lucrurile simple
Despre meseria de mama, merita citit

Numai mamele pot înțelege

Oricât de în firea lucrurilor ar fi uitarea, oricât de mângâietoare ar fi vindecare pe care, în timp, o aduce, există o serie de lucruri pe care mi le-am întipărit undeva adânc, în cele mai profunde straturi ale memoriei. Recunosc că ele mi-au fost aduse, în mare parte, de maternitate; și cu toate că tind să resping stereotipiile de genul ”numai mamele pot înțelege”, aceste amintiri atât de intim impregnate în subconștientul meu mi se păreau imposibile anterior nașterii copilului meu.

De ce mi s-au lipit aceste amintiri de suflet...?

Motivul pentru care amintirile acestea mi s-au lipit de cele mai intime structuri ale memoriei mele, de unde n-ar putea fi vreodată înlăturate fără daune ireversibile, ține de mai mulți factori. Pe de o parte, sunt amintiri pe care nu le pot uita la modul obiectiv, așa cum n-ai putea vreodată uita să te trezești dimineața. Sunt momente de viață care mi-au fundamentat noua identitate de mamă, care au format, într-o țesătură complicată și nebănuită, big-bangul care a dus la nașterea universului meu matern.

Pe de altă parte, sunt momente banale de viață care ar fi trecut neobservate, care s-ar fi spulberat ca miliardele de alte momente care le-au precedat și care le-au urmat dacă n-ar fi fost o intuiție, un instinct, un impuls venit de nicăieri care să-mi spună atunci, exact când momentul avea loc ”uite, clipa asta ți-o vei aminti mereu”. Și atunci, memoria acelor evenimente devine un act de voință. Mi-am dorit să nu uit, mi-am forțat memoria să le rețină și să le protejeze, să le ferească de uitare, să le recunoască valoarea lor adevărată care, prin forța întâmplării sau a providenței, mi-a fost relevată. Uite, momentul acesta aparent banal, când îți vezi fiul cu mutrița concentrată aplecată asupra temei la matematică, sau acela când primești cel mai neașteptat pupic pe nas în timp ce coborâți dimineața cu liftul – asta este viața. Să nu uiți. Să nu uiți.

Păstrez mici obiecte

Nu voi uita niciodată, fie pentru că nu pot, fie că așa mi-am propus, nenumărate astfel de clipe. Pentru a-mi obliga memoria să le rețină, recurg la mijloacele pe care fiecare dintre noi le folosește pentru a capta efemerul. Fac fotografii. Filmez. Scriu felicitări, scrisori, articole, bilețele, postări online, sms-uri, intrări de blog. Păstrez mici obiecte pe care le înzestrez cu calitățile unor relicve: peste ani, le voi atinge și voi retrăi întâmplarea. Viața. Depozitez în cutiuțe de toate dimensiunile dințișori de lapte rotunjori și albi care păstrează în pulpa lor amintirea nopților de veghe și a unor suzete salvatoare. Hăinuțe ca de păpuși care, odată, au învelit noul trupșor proaspăt ieșit în lume – hăinuțe ce-au fost, atunci, la început, un surogat de pântec. Pietricele albe dăruite de mânuțe generoase. Fire de iarbă. Un desen cu două umbre uriașe pe fond albastru și-una mai mică între ele. O foaie de maculator cu o naivă inimă roșie desenată sub inscripția cu litere de-o șchioapă ”te iube” și-un ”sc” pe rândul următor.

Printre lucrurile definitorii, care într-un mod miraculos și ascuns au contribuit în mod esențial la ceea ce sunt și pe care uitarea nu le va putea atinge vreodată sunt chestiuni subiective, care fac parte din experiența maternității. O experiență care nu poate fi decât personală, irepetabilă și unică.

Ce nu voi uita niciodată, indiferent de anii pe care-i voi mai aduna?

Uimirea din ochii fiului meu proaspăt născut. O uimire cu ochi negri, o uimire cuminte și tăcută. O primă luare de contact, o oglindire a ochilor lui imenși în ochii mei, pentru prima dată față în față. Ah, tu erai. Deci asta înseamnă să te naști: ce chestie. Te iubesc. Un dialog mut înfiripat din acea uimire, o complicitate unică născută odată cu ochii lui negri și afirmată zilnic de-atunci încoace, pentru totdeauna.

Zâmbetul larg din fiecare dimineață, pătrunzând larg în cameră printre gratiile pătuțului și luminând tot spațiul. Nu știu ce visează bebelușii, nu știu dacă mai au amintiri din necunoscutul ce precede nașterea, nu știu nici dacă au vise colorate sau dacă râd în vis la vreo amintire de care noi, adulții, am uitat că am trăit-o și noi, odată. Îmi voi aminti însă toată viața că acel zîmbet matinal era o dovadă de încredere confirmată. Uite, eram acolo, nu plecasem peste noapte. Eram mămica lui. Așa începea visul meu, în fiecare dimineață, cu un zâmbet știrb.

Miile de povești din fiecare seară, cuibărirea în patul cald și în universul basmelor. Forțarea limitelor imaginației, atunci când toate poveștile clasice erau de mult spuse iar binecunoscuții eroi duseseră toate luptele care puteau fi duse. Negocierile: ”nu, Hercule n-a făcut asta. Hai mai bine să zicem că...” ceea ce deschidea porțile unor nelimitate posibilități.

Declarațiile de dragoste. Ar trebui să treacă încă câteva zeci de vieți ca să pot uita cum o voce peltică îmi spune ”sunt albastlu de felicile că sunt cu tine” sau că tema la limba română e o scrisoare adresată mie, în care mi se spune că ”sunt fericit că te văd în fiecare zi”. Nu există dovadă mai sinceră de iubire decât cea a unui copil pentru părinții lui.

Spaimele. Nu le voi uita nici pe ele, niciodată, pentru că vin la pachet cu responsabilitatea de a crește un copil. Nu voi uita caruselul de emoții pe care l-am resimțit întotdeauna în așteptarea unui diagnostic medical. Nici gândurile negre cu care m-am luptat luni în șir. Nici senzația de profundă eliberare și recunoștință atunci când spaimele s-au risipit.

Nu voi uita momentele noastre de intimitate familială în trei, momentele în care de fapt construim amintirile copilului pentru viitor. Serile în care facem un picnic în sufragerie, aprindem lanterne și dormim cu toții pe covor. Pupicii de grup, obligatorii înaintea oricăror plecări. Discuțiile ”de oameni mari” la care-l facem părtaș. Felul în care se uită în ochii noștri pentru a căuta confirmări. Salutul absolut special între el și tati, terminat cu o fluturare de mână. Dansul bucuriei, obligatoriu de efectuat la orice veste bună. Felul în care îmi sare încă în brațe, cu toți cei o sută cincizeci de centimetri ai săi, încolăcindu-și mâinile și picioarele în jurul meu ca pe o ancoră. Neliniștea că, în curînd, nu-l voi mai putea ridica în brațe decât în aceste amintiri.

Îmi doresc să țin minte tot

Îmi doresc să țin minte tot, tot ce i se întâmplă cu o viteză mult prea mare decât mi-aș fi dorit-o. E utopic, bineînțeles, pentru că în curând va începe perioada amintirilor sale care mă vor exclude, a celor făcute pe cont propriu. Poate că, peste ani, nu-mi voi aduce aminte de tot ce îmi propun acum să nu uit. Poate că voi uita care a fost jucăria lui preferată și poate că voi uita și numele primei fete pentru care va suferi din dragoste. Până la urmă, poate că asta nici măcar nu este atât de important. Știu sigur că toate aceste amintiri, toate aceste detalii nu sunt decât niște extensii, niște manifestări concrete ale unei realități pe care nici o senilitate și nici o pierdere de memorie nu va putea vreodată să mi-o ia.

Iubirea.

 

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️