in acest articol veti citi despre:
Nu cred in diete minune
Victima constanta a efectul yo-yo
N-am știut să ajustez regimul
Cât despre articolele motivaționale...
Și, dacă mi te asemeni
Ce e cu declicul? Cum să-l recunoști?

Nu cred in diete minune

Tu, cea care ai început să citești articolul cu un rest de prăjitură în colțul farfuriei, stai liniștită. Acesta nu este încă un articol motivațional, care să te determine eventual să arunci la gunoi zecile de calorii rămase și să hotărăști că e timpul pentru a da jos kilogramele acumulate de sărbători – sau, în fine, acumulate de ani încoace.

De ce nu este? Pentru că nu cred în așa ceva. Nu cred în articole super-motivante care să-ți schimbe viața, nici în diete-minune, și cu atât mai puțin în pastilele mult-lăudate în emisiunile de teleshopping. Nu cred nu pentru că aș fi din fire vreo necredincioasa. Dimpotrivă, aș spune. Am încercat la viața mea cam tot. M-am trezit în nenumărate zile de luni cu o hotărâre de nezdruncinat că ”de azi înainte, țin regim”. Și îl țineam, da. De regulă, țineam regim absolut dimineața – asta însemnând că nu mâncam nimic; nu-mi era foame deloc, yeeey, ce bine, rezist.... La prânz înghițeam în sec la cantină unde lingeam un morcov și o frunză de salată, privindu-mi colegii care înfulecau de zor un ”meniul zilei” grețos de hipercaloric.

Super, coafura rezistă, îmi ziceam, deși cam cu o jumătate de gură. Iar seara, ajunsă acasă, îmi ziceam să mă recompensez, totuși, pentru trei sferturi de zi de reușite nutriționale. Ia să bag eu o tocăniță cu cartofi, doar puțină. Un bol mediu, cam așa. Și în final, aș putea să-mi permit o savarină ca să-mi reglez glicemia. Și-așa e mai mult pâine udă... Seara, în pat, îmi făceam inevitabilele procese de conștiință în care apăreau diverse apelative pe care mi le auto-adresam. Nu le pot reproduce, de jenă. A doua zi de dimineață renunțam din nou la micul dejun, însă cedam ispitei de la prânz. ”Un hamburger mare, vă rog. Da, cu de toate”. Și gata.

Așteptam – vorba vine – să treacă încă o săptămână ratată din acest punct de vedere, pentru ca luni dimineața să se repete tiparul, cu mici și nesemnificative variațiuni.

Victima constanta a afectului yo-yo

Când am văzut că asta nu merge, am ținut și regimurile alea clasice. Mi-am zis că nu pot avea încredere în mine să-mi fac eu o dietă echilibrată, așa că hai să-i las pe Dukan, Rina, Montignac și toți ceilalți să facă treaba în locul meu. Am ținut și diete cu ciorbă de varză de disperau vecinii de miros. Și diete daneze stricte cu carne goală și roșie cu ou ce-mi stătea în gât. Și diete cu lichide, de detoxifiere, în care mă umflam cu apă chioară și, în cel mai bun caz, un ceai verde cu gust de vomitiv. Și diete bazate pe mestecarea alimentelor de cincizeci de ori: simțeam că, dacă voi continua, voi dezvolta dantură de rumegătoare. Dar ce n-am încercat...Recunosc că nu mi-a ieșit întotdeauna, dar mi-a ieșit. Am slăbit absolut de fiecare dată când m-am ținut de un regim. Eh, dar după ce încetam... eram efectul yo-yo în carne și oase. Mă rog, carne și oase mai puțin. Mai mult grăsime.

N-am știut să ajustez regimul

M-am apucat de citit și de vizionat documentare, dar în special de citit despre regimuri de slăbit. Și o comparație care a constituit revelația greșelii mele de abordare era următoarea: imaginează-ți că ești în apă și îți vâri capul sub valuri. Poți sta o vreme, nu? Dar, dacă vrei să trăiești, la un moment dat trebuie să ieși la suprafață.

Toate regimurile mele – cel puțin în maniera în care le-am abordat eu – erau cufundarea capului în apă. Într-o ”apă” plină de proteine slabe, ouă fierte, piepturi de pui, legume nesărate. Dar eu, eu din păcate respir cu aer. Cu un ”aer” la care reveneam constant, odată ce văzusem cum e pe-acolo pe dedesupt. Și în ”aerul” ăsta care e zona mea de confort este pizza cu extra cheese, sunt ciorbe cu smântână, sunt gogoși cu dulceață și ciocolată de casă cu alune și stafide.

Proastă să fi fost să fi rămas sub apă, nu? N-am știut să ajustez regimul, n-am învățat – sau poate că nici nu era scopul vreunui regim – să combin mișcările de sub apă cu cele de suprafață. N-am știut să ”înot” eficient să să transform mediul cel nou într-unul cu care aș putea, la o adică, să mă obișnuiesc. Tot ce am făcut a fost să mă scufund, tâmp, într-o mare de frustrări doar la ideea că – cine știe? Poate-mi vor crește branhii. Fir-ar să fie, nu mi-au crescut. Am ieșit din apă mereu fericită de cele cinci kile în minus și frustrată în același timp de nefericirea de a nu fi putut mai mult și am intrat rapid într-o shaormerie. Să recuperez deficitul.

Pastilele de slăbit nu le-am încercat niciodată, așa că la acest capitol n-am ce să spun. Oricât de disperată aș fi putut fi, rațiunea mi-am păstrat-o mereu. Iar grasă oi fi eu, dar credulă la limita prostiei, nu tocmai.

Cât despre articolele motivaționale...

Da, ele reușeau uneori să înfigă cuțitul în rană. Uneori, am spus, după ce treceau de stratul protector de grăsime. Și când ajungeau acolo unde erau destinate, dureau. Doare și durerea unei grase, doare la fel de mult ca durerea oricărui deprimat. Doare să-ți confrunți, periodic, slăbiciunea, incapacitatea de a fi tu mai puternic decât acel ”ceva” din creierul tău care te face să ceri încă o porție de pizza. Încă o felie de pâine cu unt seara, târziu. Încă o porție de cartofi prăjiți cu maioneză, la pachet vă rog, mulțumesc frumos. Uneori, reacționam. Anumite cuvinte meșteșugite, imagini cu ”înainte” – ”după” a vreunei tehnici noi de slăbire dar, mai ales, anumite articole care explicau științific mâncatul compulsiv și legătura lui obiectivă cu incapacitatea de gestionare eficientă a emoțiilor mă scoteau din universul meu plin de cârnați și shaorme. Am apreciat mereu înțelegerea rațională a fenomenelor. Deci, la mine nu prea ține motivația cu ”nu mai mânca, pentru că uite ce bine ți-ar veni rochia x”. La mine ține explicația cu ”mâncatul tău compulsiv este felul creierului tău de a umple un gol, o lipsă, o inabilitate emoțională de a reacționa adecvat”.

Și, dacă mi te asemeni

Deci, draga mea, dacă mai citești încă această lungă introducere și mai manânci încă din prăjitura cu pricina, mănânc-o în continuare. N-am să-ți spun câte calorii are și la câte alte prăjituri ar mai trebui să renunți pentru a încăpea din nou în rochia ta de mireasă. Îți voi spune doar, dacă te-ai identificat cu o mică parte din experiențele mele, că atât timp cât tu, în forul tău interior, nu ai ajuns încă la acel declic care-ți va da semnalul real că gata, e de-ajuns, nu mai vrei să fii grasă, o mie de articole motivaționale nu vor avea niciun efect. Și, dacă mi te asemeni - și am văzut tiparul la multe femei – dietele gen ”slăbește zece kile pe săptămână consumând acest aliment, dă click să afli care este acesta” sunt praf în ochi. Nu vor face decât să-ți alimenteze frustrarea și kilogramele.

Ce e cu declicul? Cum să-l recunoști?

Păi știi, e la fel ca la naștere. Poți să ai semnale false de travaliu înainte, să ți se pară că ești gata de marea schimbare. Să începi luni dimineața cu entuziasm... și să fii în aceeași stare o săptămână mai târziu. Adevăratul declic, adevăratul travaliu de transformare nu doar a fizicului, ci în special a psihicului, care e o bătălie mult mai grea, e alta.

Va veni odată, când poate nu te aștepți, determinat de ceva întâmplător. Vei proba o pereche de pantaloni mărimea XL și vei constata că nici ăștia nu-ți mai vin. Vei întreba o aplicație pe internet care e vârsta ta după felul în care arăți și-și va spune cu cincisprezece ani mai mult. Vei citi că persoanele obeze mor, de regulă, mai tinere și vei face înfiorată un calcul raportat la vârsta fiicei tale. Și-atunci, poate – dar nu obligatoriu – va veni declicul. Îl vei recunoaște așa cum n-ai putea vreodată confunda durerile nașterii cu altceva. Va fi una dintre marile bătălii ale vieții tale. Va dura luni în șir și nu ai posibilitatea unei epidurale: nimeni n-a spus vreodată că va fi ușor.

Nu știu dacă aș putea fi ceea ce se cheamă un exemplu, din simplul motiv că sunt încă departe de țelul meu. Sunt, însă, cu cinci luni mai aproape. Ca să-ți povestesc, în curând, despre ”travaliul” meu încă în desfășurare, a fost nevoie de această prealabilă introducere. Poftă bună.
 

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️