Cel mai frumos cadou

M-am suspectat de isterie - insa dupa aia m-am convins ca nu firea mea istericoasa e cauza. Am vomitat patru luni de mi-am exasperat sotul, in primul rand, care, constatand ca ma subtiez in loc sa ma rotunjesc, m-a implorat sa ii spun ce doresc sa mananc, numai sa imi placa si sa pastrez in stomac. I-am comandat icre negre, noroc ca se gaseau la un anume magazin din oras - si ele au aparut pe masa in urmatoarele trei minute.

Ultimele cinci luni au fost lipsite de greturi, dar presarate cu dureri de stomac ("creste parul copilului"), hipertensiune si edeme (so, regim alimentar nesarat si hipocaloric in general), crampe musculare, multe lacrimi in fata televizorului (plangeam de fiecare data cand vedeam reclama pt. "Johnson fara lacrimi") si enorme hohote de ras din cauza carora tot sotul meu cel stresat facea un pas catre telefon, in caz ca trebuie sa cheme Salvarea. Nu stiu daca se temea mai tare de un avort spontan ori de faptul ca as fi putut exploda, pur si simplu.

Am lucrat pana la sfarsitul lunii a 8-a, si abia in pragul intrarii in concediul de maternitate am constatat cat de tare ma transformasem: era iarna, bantuiau gripele, colegii mei toti se zgribuleau sub pulovere, fulare, fesuri, suflandu-si in pumni si injurand vremea nenorocita si zgarcenia caloriferelor din birouri, iar eu treceam ca o locomotiva (cu abur) printre ei, in blugi si tricou si facandu-mi vant cu un ziar.

In luna de dinaintea nasterii, stand acasa, am avut timp sa imi analizez angoasele legate de iminenta schimbare de statut - din "tanara doamna" (rostit cu o ridicatura din sprincene) in "Mama". Am hotarat ca mai bine ma mai bucur de situatia (ingrata totusi) de "inca in doi" si chiar aveam tendinta sa gandesc la modul "eu nu mai vreau sa nasc, daca se poate sa raman asa, imi convine!".
Totusi kilogramele acumulate si dimensiunile de "gabarit depasit" m-au facut repede sa imi schimb gandul. Incepea sa se faca primavara si strazile Iasilor incepusera a arata ultimele trenduri vestimentare...iar eu tot in salopeta de blue jeans XXXL.

Ultima ecografie. Sala de asteptare e plina cu femei uriase, care ofteaza si icnesc la fiecare ghiont primit - una primeste in ficat, alta la rinichi. "Cand nasteti, Doamna?" "Pai, pe 23 m-o programat..." "Nastere usoara!".
Apoi...Din salonul medicului se aude un strigat. O asistenta iese in goana, alta intra. Se vine cu o targa. Se aude un bebelus urland. Noi, elefantele, cascam ochii. Pe targa iese elefanta care intrase oleaca mai inainte, cu un bb mic langa ea. Noi ne facem cruci: "da-ne, Doamne, si noua la fel!"

Pe 21 martie primesc telefon de la o prietena, care imi ureaza "bun venit in Zodia Berbecului" (si eu si dansa, Berbeci fiind, suntem de acord ca Berbecul e cea mai cool zodie pentru bb). Gata, de acum pot sa nasc usurata.

Trec 21, 22, 23, 24 martie. Deja nu mai pot dormi noaptea - atipesc doar, in pozitie sezanda -intinsul la orizontala e o vaga amintire. Rad tot ce se poate in materie de emisiuni tv nocturne (fac o paranteza sa marturisesc ca am avut surpriza sa il vad pe Mihai Calin intr-o productie jenanta pe M6).

In noaptea de 25-26 martie ma uit la festivitatile Oscar pe care le mai vazusem si cu o seara inainte. Atipesc cu greu intre suturile pe care le primesc constant in toate organele interne.
Ma trezeste o durere destul de diferita de cea oferita de bb cand joaca fotbal cu ficatul mamei lui. Ma gandesc ce naiba oi fi mancat si imi zic in gand ca numai de o indigestie aveam nevoie.

La baie constat insa ca nu e vorba de indigestie si stau prostita intr-o balta de "apa". Nu ma mai doare nimic. Astept cinci minute - de catva timp dorm cu cronometrul la cap si oriunde merg il am in mana - durerea revine. Valeu! Sariti, oameni buni! Nasc!!! Este ora 2,50 AM. As fi vrut totusi sa mai dorm macar un pic.

Ma duc in dormitor si incerc sa ii zic cat pot de calm sotului meu ca gata, nasc, sa cheme taxiul, sa ma duca la maternitate, am contractii la cinci minute si e nasol. Sotul sare din pat, isi trage pe el o pereche de blugi, se impiedica si cade, nu gaseste numarul de la taxiuri (care era pregatit langa telefon de cateva saptamani), alearga prin casa, se impiedica de un covor, cade, il prind, tip la el ca nasc si ca ar face bine sa fie eficient si sa nu ma enerveze in momentele astea. Cei de la taxiuri zic intai ca nu au masini, apoi cand aud ca e vorba de maternitate schimba foaia. Mi se transmite nastere usoara.

Sotul ma ia de o aripa sa nu cad pe scari - eu ma scutur. Cand am o contractie imi vine sa sar la bataie la oricine imi iese in cale. Soferul de taxi ma priveste cu alarma. Cred ca arat periculos. Goneste cu 110 km/h pana la maternitate, iar mine imi vine sa il iau de gat, ca ma hurduca si ma doare. I-o fi si lui frica sa nu ii nasc in masina.

La maternitate sunt poftita in camera de garda, unde mi se ofera o frizura si sfatul de a merge. Ma supun in sila - ma dor toate si mi-e somn. Mi se mai zice ca o sa nasc pe la 11 - ceea ce mi se pare insuportabil de mult.

Pe la 4 sunt imbracata in costumatie de spital si poftita in "camera de asteptare". Imi las sotul sa se ocupe de anuntat familia etc. Ne facem semne ingrijorate printre usile inchizandu-se ale liftului. In salon e intuneric, dar vad paturi si siluete pe paturi, femei care par sa doarma. Mie imi vine sa chiui, si chiar incerc la un moment dat, ca vorba aia, e dreptul meu, dar constat ca ma doare si mai rau, asa ca tac si doar spun vorbe de ocara printre dinti cand simt ca ma doare prea rau. As vrea un tub de oxigen, ceva, simt ca ma sufoc (si apoi asa am vazut in filme), dar imi e jena sa cer. Vad un tub care iese din perete, dar nu arata ca ceea ce am vazut la teveu ca se cheama oxigen - renunt. O asistenta vine si ma impunge cu un ac. Protestez - ce e asta? - si ea imi zice ca e pentru copil, asa ca accept. Parca ce mai conteaza o perfuzie la cat de rau imi e. Vine o doctorita sa imi asculte burta cu o palniuta de metal. Asa de tare ma impunge cu palniuta aia, ca imi vine sa i-o iau sa i-o arunc cat colo. Totul e ok, imi zice, probabil pe la 8-9 am sa nasc si eu.

Din sala de nasteri se aud vaiete - o tipa povesteste in gura mare tot ce i se intampla. Ciulesc urechile la ce povesteste si la ce spun medicii si moasele. Incerc sa ma concentrez cat mai mult in exterior. Contractiile mele sunt la 2 minute acum si-mi vine sa vomit la fiecare dintre ele. Chiar anunt ca vomit si mi se aduce o tavita "renala". Dar e prea greu si renunt.

Ei, si la un moment dat (noroc de tipa aia care a nascut inaintea mea) simt ca gata si incep sa urlu din rasputeri "va rog sa veniti! ca nasc! imi vine (si o citez pe tipa a carei voce doar am auzit-o) sa ma screeeem!" Vine o moasa, ma examineaza, da, dilatare completa, va rog poftiti pe masa. Ma holbez la ea, asteptand o targa, un carucior, ceva. Ea ma ia insa de brat si hopa! iata-ma-s in picioare, merg! (cu groaza ca am sa imi scap copilul pe jos) pana in sala de nasteri. Ma asez pe masa si astept. O contractie, inca una - ceea ce se intampla e ireal. Mi se face epiziotomie. Incerc sa respir, la sfatul celor din jur. Cica se vede capul copilului si la urmatoarea contractie sa imping. Urmatoarea contractie nu mai vine, si imping cu disperare cand aud un glas ingrijorat care imi zice sa nu intru in panica. Copilul zboara in bratele doctoritei. Se aude ceva urland si aud cum se vorbeste despre un baietel frumos si voinic de 3900. Ma uit in jur - stiam ca o sa am fetita - dar nu, e chiar al meu! baietel! cel mai frumos din lume! Plang ca proasta, doctorita ma intreaba daca am facut sport de performanta, o asistenta da drumul la radio, unde colegii imi ureaza la multi ani si imi dedica muzica. Cineva vine cu un buchet de flori - frezii, de la sotul meu care a fost aproape tot timpul de cealalta parte a usii. Ora 6,50 dimineata. Si uitasem: e ziua mea.

- In fotografie: Julie (mami), Matei si Tati, pre numele noastre Iulia, Matei si Ovidiu Mihalache.

autor: Iulia Mihalache, Japonia - membra a clubului desprecopii.com
toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2002-2003
Cititi reacti pe forumul nostru aici: forum/topic.asp?TOPIC_ID=4475