Radacini

Radacini

Radacini

Ma vad fetita asteptand intotdeauna intr-un colt al casei, in umbra, mereu in umbra ! Fara a avea curajul de a-mi afirma personalitatea, necunoscand nici macar intelesul cuvantului acesta. Ma vad fetita si stiu ca nu ma simteam nici iubita nici altceva. Ma simteam existand si atat. Imi amintesc de emotia pe care o resimteam de a merge duminicile tarand pe strada lunga o sacosa cu cateva sticlute zdranganitoare, pe care trebuia sa le umplu la casuta din lemn ce tinea loc de chiosc., Ma aventuram pana “la sosea”. Si tare nu imi placeau masinile si forfota ce domnea dincolo de universul strazii mele...

Imi amintesc de emotia pe care o resimteam de a merge duminicile tarand pe strada lunga o sacosa cu cateva sticlute zdranganitoare, pe care trebuia sa le umplu la casuta din lemn ce tinea loc de chiosc, Ma aventuram pana “la sosea”. Si tare nu imi placeau masinile si forfota ce domnea dincolo de universul strazii mele. De fiece data imi parea o aventura acest drum si numai gandul de a resimti licoarea portocalie intepandu-mi limba imi dadea curajul de a purcede .

Alaturi de acest mic chiosculet se afla carciuma « Doi cocosi » unde mergeau oamenii mari, si de unde veneau (inca pe atunci) mirosuri ademenitoare de pui la ceaun cu mujdei de usturoi si unde imi imaginam adultii ciocnind pahare, ascultand lautarii si « vorbind discutii ». Pentru mine era un soi de cafenea a artistilor.

O alta placere era sa imi cumpar de la casa cu numarul douazeci si ceva, un cornet artizanal de inghetata in care trona cea mai minunata crema , pe care nu am mai gustat-o niciodata de atunci… Tiganca o vindea la poarta casei sale, unde toti plozii se inghesuiau cu pretioasele monede, caci cornetul era tare scump . Imi imaginam mereu galeata oribila in care trebuie sa fi fabricat cine stie cum produsul mult ravnit de pustime, dar nu imi pasa ; tiganca avea maini de aur si inghetata ei parea fermecata, lasandu-ti dorinta sa mananci la infinit. Chiar ma intrebam uneori daca nu face vraji in secret si ma razbunam facand injectii mezinei familiei cu o seringa improvizata dintr-un bat. Si data urmatoare cand scotea galetusa la poarta, nu rezistam si as fi dat orice avere ca sa-mi incant iar si iara papilele gustative.

Existam pur si simplu. Intre portile caselor, gustand pe indelete cocolosul de zapada vanilata, atat de minuscul si atat de scump platit.

Julindu-mi la infinit genunchii din neatentie si urland si mai si de cate ori bunica imi zicea ca niciodata nu voi scapa de semne.
Catarandu-ma pana in varful cerului cu leaganul.

Privesc in mine si incerc sa vad din ce a dospit sufletul meu. Ce am devenit si de ce ? Ce ma bucura pe atunci, copil fiind ? Ce fel de copil am fost ?

Singurele imagini fericite sunt cele ale micutului parc, deschis ca o poarta in mijlocul a trei stradute. Cele trei stradute, plictisitor de strabatut -atat erau de lungi- constituiau universul meu.

Privesc in mine si ce vad ?

O dimineata matinala in care parcul era pustiu, inundat de un soare generos dar nu indeajuns de cald. Iarba parea cruda, verde umed, si stralucea de mii de bobite de roua. Acel verde al ierbii si acel val luminos pravalit din cer mi s-a intiparit pe retina ca imagine perfecta a fericirii.

Nimeni nu exista pe acel taram ! Prea tarziu pentru adultii plecati deja la lucru, si prea devreme pentru copiii zburdalnici.
Eram doar eu, singura, cu ochii mariti, atinsa in strafundurile plapandei mele inimioare.

Daca privesc inca o data ma vad tot in parculetul copilariei, cel in care tata si-a pus la cale in adolescenta marile pozne! Parc ce a prins forma dupa razboi, care exista inca si astazi, mut insa si despuiat de suflet, noroios si neingrijit, ca un zid prabusit ce a fost odinioara turn de cetate. Un patrat labartat strabatut de alei batatorite cu piciorul in diagonale, cu un plop plantat in mijlocul unei movilite ce te facea sa te gandesti la un mormant fara nume. Movilita mi se parea a fi o colina cu forme dulci, si in mintea mea imi placea sa cred ca ascundea un mister sau poate un tezaur.

Chipesul meu parc strajuit de un zid stufos de boscheti ce se gateau cu flori marunte si albe primavara (pe care le asteptam cu incantare si pe care azi nu le mai sufar), fiind totodata sursa inepuizabila de nuiele fragede ce plesneau de seva cand le rupeai.
Parcul copilariei mele era mobilat de copaci ramurosi, dintre care unul - mai ales- avea obiceiul de a geme ca si cum ar fi fost ranit, si pe care il ascultam ghemuita si impresionata; sigura fiind ca si copacii devin batrani si bolnavi, ca au o inima si ca pot fi auziti plangand si jeluindu-se. Ii doream sa moara si urmaream cu infrigurare zilele dar se pare ca copacii nu mor atat de usor! Sau poate nu stiu sa moara pur si simplu.

Singurul loc in lume unde am putut fi eu este acest parculet ! Unde m-am ascuns printre nuiele, m-am tarat in tarana, mi-am construit cazemate secrete si unde tot ce exista era al meu, al tuturor si al nimanui! Al timpului.
Uneori ma gandeam ca acolo exista nemurirea, caci nu imi inchipuiam ca acest loc sa dispara vreodata.

Intr-o toamna anume, unica,irepetabila m-am ingropat intr-o maree de frunze carora le vad culorile inca : rosu sange, rosu rugina, galben pal, galben strident, vinisoare de verde si toate nuantele de ocru. Frunze fosnitoare, frumoase, tacute, bogate in parfumuri , uscate, tinandu-mi cald. Am cautat si in alte toamne covorul gros de frunze pestrite dar nu l-am mai gasit. Cum nu am mai gasit de atunci nici coloniile de broaste testoase lenese ce tronau in chiar mijlocul drumului; drum ce devenea noroios in zilele cu ploaie si care ascundea adevarate cratere in care odata m-am si imbaiat cu nesat eu si alti cativa copii. Trebuie sa fi fost tare mici sa ne putem inchipui ca gropile acelea pot fi incapatoare ca un iezer. Am primit o papara binemeritata dupa aceasta aventura la Tekirghiolul de cartier.

Langa parc se intindea Livada, loc imprejmuit si strasnic pazit noaptea, taram luxuriant si de aventura . Batrani copaci ce dadeau fructe in fiece anotimp, un mic lac mâlos si strajuit de trestii in care era sa se innece fratele meu, pe care l-am tarat intr-o escapada secreta.

Cei mari mergeau la furat si reveneau cu sacose burtoase pline de piersici capatanoase, ori de nuci , ori de prune, dupa cum era anotimpul. Ni se parea o livada imparateasca si stiam ca toate roadele ei erau destinate celor bogati. Uneori intram printr-o borta si ne plimbam uimiti pe teritoriul interzis, uneori ma asezam la umbra unui nuc si priveam iarba unduindu-se in vant.
Era acolo si o veche cladire boiereasca , alba, ce adapostea un azil. Odata am vizitat azilul cu poala plina de napolitane si de biscuiti, impartind cu maini mici putinele bunatati batranilor ce isi sfarseau zilele acolo! A doua zi am cazut bolnava. Iar meseria pe care o fac astazi a fost la inceput o idee luminata de amintirea ochilor acelor batrani, atat de singuri.

Azi toate aceste amintiri, observatiile mele in singuratatea unei copilarii fara evenimente si fara preocupari afara de aceea de a visa in mod stupid , de a privi in jur. .. Azi toate sunt cenusa.
Aud ca un ecou pantofiorii de lac, negri si stralucitori, calcand peste firicele de nisip de pe aleile parcului. Doamne cat iubeam acest zgomot de piatra maruntita si zdrobita de talpile mele, in timp ce mergeam la biserica impreuna cu bunica !

Bunica a plecat intre timp, nu demult, acolo unde nu mai exista nici amintiri, nici parfumuri, nici zgomote familiale.

Imi amintesc oare de ce toate acestea ?

Ca sa realizez brusc ca am redevenit acel copil pierdut.
Uitat mereu pe treptele de piatra ale casei, torturata de soarele de vara, torturata de lipsa unei activitati, de necuvant, de neprezenta. Urasc inca gugustiucii ce ganguresc ascunsi undeva pe un acoperis fierbinte, in dupa amiezele toride si pasnice. Mi se par niste cucuvaie ce canta “tacere, tacere, tacere”.

Nu aveam nici o jucarie, afara de imaginatia mea. Afara de visul purtat in ochiul deschis, pentru ca cei mari sa nu inteleaga ca visez. Aveam nevoie sa visez ca sa compun ceea ce nu exista, ceea ce imi lipseste.
Unica mea papusa a murit decapitata si cu ochii scosi de cei doi frati, uniti in a-mi stoarce lacrimi de durere.

Nu aveam prietene, am avut doar una care intr-o zi nu si-a mai dat intalnire cu mine, legandu-se cu prietenie pentru o fetita ceva mai mare, ceva mai infipta si cu rochite ce ramaneau mereu curate, fara sa se stearga de garduri.
Nu aveam carti de povesti.
Nu mi se spuneau povesti, afara de amintirile triste ale bunicii mele.

Jocul meu serios era sa matur curtea imensa pentru a atrage laudele dulci ale aceleiasi bunici.

Singurul meu prieten era singuratatea dar l-as fi schimbat fara doar si poate contra unui altuia .

Eram fericita cand dupa amiezile imi curgea printre degete dulceata de cirese, printre porii feliei de paine, in loc de zaharul lipit de miezul umed – simbol al gustarilor saracacioase.

Asa am crescut, la inceputul inceputului, secreta, ascunsa, timida, lipsita de incredere, fara a-mi pune intrebari complicate. Viata se desfasura pe nu stiu cate sute de metri patrati in jurul casei parintesti.
Viata era facuta din alte case pe care le priveam cu aviditate, de vecini care ieseau uneori la poarta si intarziau la micile barfe de cartier. Era facuta din garduri garbovite ori semete, colorate mereu in verde ori mazgalite parca cu catranul. Era facuta din casoiul pe care una din vecine il inchiria camera cu camera, si pe care il asemuiam unui conac. Viata era facuta din visini subtirei ce nu apucau sa isi duca la maturitate fructele. Din castani ce lasau sa cada pe trotuar buzdugane tepoase ce dezgoleau impudic rotunjimi stralucitoare . Castani ce fabricau primavara candelabre parfumate.

Din caini lasati de izbeliste, fiecare cu caracterul lui de caine !
Cel care e gardianul strasnic , cel care latra ca sa sperie, cel care e infometat, cel care se gudura, cel care asteapta sa-i intorci spatele ca sa-si infiga coltii in pulpana hainei.

Viata era facuta uneori din cardul de gaste care ma urmareau cu rautate de cate ori treceam prin parc pentru a-mi cumpara cele cateva sticle de Cico duminical. Numai in ziua asta stiau sa isi scoata vecinii oribilele oratanii gagaitoare, impreuna cu gascanul sef la plimbare !

E tot ce imi revine in minte despre mine copil fiind !
Eu, singurul, veritabilul eu.
Cel care vrea sa spuna intotdeauna « singur »
Cautand mereu ceva, asteptand nici el nu stie ce anume! Dar care azi a uitat sa viseze.

Si simtindu-se prea adesea ca acel copac ce gemea si care nu stia sa moara, caruia nu-i ramanea de ales decat sa stea infipt in radacinile sale.

Urmariti comentariile la acest topic pe forumul Calatoriile Sufletului  aici >>

sursa: Samsara7  membru al comunitatii http://forum.desprecopii.com/forum/default.asp
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2006

Evalueaza acest articol
 Voteaza acest articol (misca mouse-ul peste stelute)

Ultimile 1 comentarii
Trimis de Mihai Haisan

Superb!!! Cata sensibilitate! Ce traire intensa! Cata tristete si ... suferinta! Un suflet curat... Sper sa-ti faci o cariera din scris. Felicitari ca te-ai pastrat OM!

Trimite comentariul tau | Citeste toate comentariile

(!) Adresa de e-mail NU se publica! Completarea adresei corecte este utila daca doresti sa primesti un raspuns la ceea ce trimiti.

Inchide

Trimite unui prieten

Completeaza datele si mesajul tau. Linkul articolului se adauga automat la mesaj

(!) Datele furnizate NU se salveaza in baza noastra de date.