Aceasta este versiunea pentru imprimanta a acestui articol.
Veti fi redirectat catre articolul original in 3 secunde. Daca nu, apasa pe sageata...


Suferintele tīnarului tata
Citeam deunazi īntr-un cotidian ca cercetatorii americani (ah, eternii cercetatori americani - anonimi, eficienti si tocmai de aceea atīt de iubiti de presa noastra!) au stabilit ca, īn timpul graviditatii consoartei, barbatul īnsusi are simptome ale sarcinii: "productia" de testosteron scade cu 30%, se īngrasa, oboseste mai repede, devine mai afectuos, mai finut etc. Nu stiu daca "cercetatorii americani" sīnt sau nu o inventie a tabloidelor noastre, un fel de formula standardizata care ascunde excesul de imaginatie a jurnalistilor dīmboviteni, dar pot sa certific, cu propria-mi experienta, ca cel putin stirea de mai sus este cīt se poate de adevarata. 

E drept, n-am stat sa-mi masor testosteronul, dar kilogramele īn plus erau vizibile de la o posta (si īnca, din pacate, mai sīnt). Si nu numai atīt. Dupa ce s-a nascut copilul, sīnii au īnceput sa mi se īntareasca si simteam o nevoie irepresibila sa alaptez. Din pacate, nu am avut niciodata lapte - si aceasta a fost principala cauza a unei stari de profunda melancolie, īnrudita foarte mult cu depresia post-natala. Desigur, īncercam din rasputeri sa compensez acest neajuns anatomic si sa particip si eu la cresterea si īngrijirea sugarului. Īi faceam īn fiecare seara baita, īi schimbam pampersul, stateam ore īntregi si agitam zdranganele īn jurul lui sau pocneam din degete ca la dansuri populare. Sau imitam piuitul puilor de gaina. Copilul se uita cu interes la mine, mai tīrziu a īnceput chiar sa-mi zīmbeasca, dar niciodata n-am reusit sa stabilesc cu el relatia aceea speciala pe care o avea cu mama lui, īn timp ce sugea. Īn paranteza fie spus, mama lui mai avea si proasta inspiratie sa-mi suceasca cutitul īn rana, vorbindu-mi despre ce mare placere si ce senzatie inedita reprezenta alaptatul. 

Cum era de asteptat, īn scurt timp copilul a īnceput sa se obisnuiasca cu reprezentatia mea scenica, iar pocnetele din degete, strīmbaturile si fluieraturile mele au ajuns sa-l plictiseasca. Momentul de criza a fost, īnsa, repede depasit, deoarece au parut colicile si am putut sa devin iarasi util. Īl plimbam ore īntregi pe diagonala camerei, dus-īntors, si acest tratament, se pare, era singurul care-l facea sa plīnga mai putin. Slava Domnului ca nu s-au inventat pastile cu adevarat eficiente īmpotriva colicilor si astfel pot sa fie si tatii buni la ceva! Si chestia cu plimbatul nu era singura. Citisem īntr-o carte ca īn asemenea cazuri copilul e bine sa fie pus cu burtica pe corpul unuia dintre parinti. Cum cea mai nimerita parte a corpului pentru o asemenea operatiune era propria-mi burta, copilul īsi gasea cu adevarat alinarea īntins pe delusorul mare, moale si cald care-mi apartinea. Burta mea era mai confortabila si mai performanta decīt orice perna electrica (o alta recomandare, pentru asemenea situatii, īn cartile de specialitate). 

Astfel, mi-am gasit linistea. Nu aveam sīni utilizabili, dar aveam burta si asta ma vindeca de orice angoasa. Eram un fel de ursulet de plus pe care copilul dormea īn pace; unul ceva mai complex, cu mai multe functiuni. Nu-mi mai īncapeam īn piele de mīndrie. E ceva sa fii un ursulet de plus ultraperformant! Din pacate, nici starea aceasta idilica n-a durat prea mult, fiindca, odata cu disparitia colicilor, burta mea si-a pierdut utilitatea. Si, de altfel, copilul a primit si un ursulet de plus adevarat, caruia i s-a pus numele Grizzly pentru ca era gri, si de care s-a atasat din prima clipa. Astazi, poate dormi linistit sau poate pleca departe de mine fara nici o problema. Īn schimb, de Grizzly nu se poate desparti nici īn ruptul capului.