 Material original publicat pe forumul Desprecopii.com in sectiunea Nasterea pe Glob. Va asteptam si pe dumneavoastra sa publicati povestea
unica a nasterii puiutului dvs.
Testul de sarcina a iesit pozitiv intr-o vineri, 13 (!) cea mai norocoasa zi din viata mea. Era seara, asa ca am decis sa-l repet in dimineata de 14, si uite asa de Valentine's Day, in 2004, i-am facut lui tati un cadou ... "cu ochi". Am savurat fiecare zi a sarcinii, am avut o sarcina frumoasa si foarte usoara. Micile neplaceri mi s-au parut mizilicuri in comparatie cu schimbarile pe care le vedeam si le simteam de la o luna la alta. Mi-am plimbat cu mandrie burtica toata vara lui 2004. Ma simteam implinita, la propriu dar mai ales la figurat... Ma si vedeam / L-am urmarit toata sarcina la ecograf. In fiecare luna inregistram pe video ce vedea doctorul pe ecograf. Mergeam acasa si derulam caseta si ma uitam la el de se incingea video-ul. Pe atunci nu stiam ca va fi baiat. De altfel nici nu am vrut sa stim neaparat, mereu mi-am spus ca vreau sa stiu ca e un bebe sanatos, altceva nu conta.
Mai bine zis s-au fisurat membranele. Nu stiam eu ce s-a intamplat, dar m-am dus la spital asa, de verificare.... Mi-au recoltat sa vada daca e lichid amniotic si m-au internat "pentru orice eventualitate". Nu aveam nici un fel de disconfort sau semn de nastere. M-am dus acolo fara bagaj, cu mama mea. Sotul meu era plecat intr-o delegatie. Cand a venit rezultatul i-am zis mamei ca nu mai plec, ca trebuie sa raman sa nasc, sa se duca acasa sa-mi aduca lucrurile. Bagajul era de mult pregatit, doar ca nu mi-am inchipuit ca-mi va trebui mai repede. Maica-mea era gata-gata sa planga, parea disperata. Aveam 35 saptamani de sarcina. Nu stiu de ce, dar eu eram cu gura pana la urechi, eram foarte linistita, calma si impacata. Ma gandeam ca la ultimul eco, cu 2 saptamani inainte, avea deja 2300g si doctorul mi-a spus ca e super, ii vazuzem conturul fetei, totul era minunat si bebe perfect sanatos. Sotul meu zice ca l-am sunat si i-am zis doar "vino acasa, azi sau maine nasc" si am inchis. Saracul tati, imi inchipui acum prin ce a trecut cat a durat drumul de 300km pana acasa. Dupa 1 ora medicul meu vine si el, discutam si decide sa stau la perfuzii, sa incercam declansarea nasterii naturale. Si am stat 2 zile. Daca nu pornea travaliul urma sa facem cezariana a 2-a zi, seara. Din cand in cand venea moasa sau doctorul sa ma intrebe "vreo contractie?" iar eu "nu, imi pare rau, doar ma doare spatele ca am intepenit... pot sa ma ridic" ?
Eeeee, dar n-a fost sa fie! Dupa alea 2 zile de perfuzii degeaba, tot la bisturiu am ajuns. A venit o asistenta si m-a intrebat nume de fata si nume de baiat. "Ianis Razvan" sau "Carla Alexia". Ne-am hotarat doar cu 1 zi inainte, vorbind cu tati pe mobil Sotul meu venise din delegatie, s-a imbracat tot in alb, a vorbit cu medicul meu si s-a fofilat in sala de nastere unde ma "cazasera" pentru perfuzii. A venit moasa, mi-a pus o sonda urinara (nashpa senzatie, cah!) si m-a dus in sala de operatie pentru cezariana. Eram in continuare foarte senina, toata numai un zambet Pe tati l-au oprit la usa salii de operatie, evident... Vine anestezistul, imi explica cum se va desfasura operatia, am simtit o durere suportabila la intepatura, in cateva minute nu mai simteam nimic de la piept in jos, dar respiram destul de greu, aveam permanent o usoara senzatie de sufocare. Imi miscam mainile si capul si eram perfect constienta de tot ce se vorbeste in jurul meu. A venit doctorul meu si un coleg de-al lui. Nu vedeam nimic de paravanul ala verde pe care l-au ridicat in fata mea. Asteptam sa zica si ei ceva sa ma prind ce se intampla si, dintr-o data, cu toata fortza plamanilor lui, am auzit cel mai dulce si mai iubit tzipat de pe lumea asta: copilul meu. Era aproximativ 18.30, 14.09.2004. Am izbucnit instantaneu in lacrimi, eram (iar) cu gura pana la urechi si plangeam in hohote, desi eram anesteziata, simteam ca ar trebui sa mi se cutremure tot corpul in plansul ala si eu eram totusi nemiscata, a fost o senzatie tare ciudata. Doctorul sare "dna, simtiti ceva? de ce plangeti? " eu zic, "de fericire", el "eeee, atunci e ok, puteti plange mai departe" . Copilul disparuse in camera alaturata. Printre hohotele mele de plans auzeam un aspirator din ala pentru nas si gura. Ma gandeam, acum il curata, il bandajeaza la cordon... Stateam cu capul in directia acelei incaperi, asteptam sa-l aduca inapoi, sa-l vad. Si... dintr-o data, a aparut! Era mic si roz, si parca era machiat pentru o piesa de teatru cu actori mascati. Parca avea o masca alba pe fata, inca avea vernix pe piele, grasimea aceea alba. Mi s-a parut ingrozitor de mic, desi mi-au spus ca are 2.500g, 49 cm si Apgar 10! Eram tare mandra de el, dragul mamei Vreo jumatate de ora a durat inchiderea operatiei, timp in care copilul meu a fost dus in salonul pentru nou-nascuti. Mi s-a facut rau, imi venea sa vars, dar nu aveam ce ca nu mancasem nimic 2 zile cat am stat la perfuzii, apoi m-au mutat pe o targa, m-au dus la terapie intensiva unde urma sa stau cateva zile. In seara aceea, cateva ore mi-a fost foarte frig. Imi clantzaneau dintii, ii auzeam si nu-i puteam opri. Sotul meu a stat langa mine ore in sir, m-a tinut de mana si m-a mangaiat. Pe masura ce anestezia trecea, durerile cresteau. Intr-un final asistenta mi-a facut calmante si somnifere si am adormit adanc. La 6 dimineata m-am trezit, sotul meu era din nou langa mine. (Iubitule, iti multumesc ca existi ! Cu tine alaturi totul a trecut mai repede si mai usor!) La ora 7 mi-am vazut pentru prima oara cu adevarat copilul. L-au adus sa incerc sa-l alaptez. Mi s-a parut iar ca e foarte mic si fragil, era foarte somnoros si cuminte. Mi-au spus ca prematurii dorm mai mult si ca probabil va face icter prelungit. Eu nu aveam inca lapte (abia dupa 2 zile a venit), el nu putea trage din san, nu avea deloc putere! Nu stiam daca sa plang de fericire ca e langa mine, in sfarsit, sau de suparare ca nu il pot ajuta cu laptele matern, atat de important pentru el. Prima intalnire a trecut repede, mi s-a parut ca nu mi l-au lasat mai deloc. Abia apoi am aflat de ce... A venit la scurt timp si doctorul si mi-a explicat ca avem probleme. Eu aveam o infectie din cauza careia s-au fisurat membranele, sistemul digestiv al copilului era si el infectat din lichidul amniotic inghitit, urma sa facem antibiotice la greu si eu si el, minim 10 zile Apoi au venit vestile care la acel moment mi s-au parut cu adevarat cumplite: desi nu a suferit la nastere, desi a avut Apgar 10, copilul nu s-a simtit bine peste noapte, a stat in incubator, a gemut cateva ore... imi venea sa urlu "de ce nu m-ati chemat, cum m-ati lasat sa dorm cand botzul meu drag de carne suferea?" si, culmea, dimineata avea pishu si ... sange in scutec. Sotul meu stia deja dinainte de a veni la mine dar nu a avut curaj sa-mi spuna. Neonatologii l-au dus la eco, rinichii nu aveau malformatii, parea totul in regula dar el facea pishu cu sange! Am suferit ingrozitor, mi se parea atat de nedrept ca micutzul meu sa sufere si doctorii sa nu stie ce are! Analize peste analize, urina nu era afectata totusi de acea infectie... dupa vreo 3 zile in care am stat ca pe ace... urina s-a curatat, pishu si kk erau normale si ... am asteptat o explicatie, dar nu am aflat nici acum de unde sangele acela. I-am multumit lui Dumnezeu doar ca nu mai era, ca nu mai gemea si ca reusea sa bea laptele meu din biberon. Direct de la san nu avea putere. Am invatat sa ma mulg direct in biberonul lui, asa il ajutam pe el si pastram lactatia pentru cand va avea putere sa traga singur din san. Dupa 5 zile la terapie intensiva ne-au mutat in sfarsit impreuna. Abia de atunci am inceput sa ne revenim, incet-incet, si eu si el. Am petrecut, cred, primele 48 de ore fara sa dorm. Il tineam cu mine in pat si il priveam cum doarme. Am trait atunci cele mai intense momente de maternitate. Eram ca un robotel, nu-mi era foame, nu-mi era sete, nu-mi era somn, stateam nemiscata sa nu simt durerea din burta. Asteptam sa doarma 2 ore, apoi stiam ca se va trezi si va scanci si il alaptam. Nu avea vlaga sa suga mai mult de 2-3 minute. Avea branula pentru antibiotice pe capshor, undeva in crestet, pe dreapta. Pe manutze nu mai aveau unde sa-i puna, deja avea ambele maini utilizate in zilele anterioare, erau invinetite usor. Mi-era mila si plangeam cand il vedeam asa mic si chinuit. Am plans mult in spital. Ba de fericire ca il am in sfarsit langa mine, ba de suparare ca e atat de mic si sufera. Pana la urma a trecut totul! Zi de zi era tot mai puternic, sugea tot mai bine. Dupa 12 zile am plecat acasa. Patutul lui nu fusese pregatit, nici hainutele, nimic! Pentru ca nimic nu prevestise o nastere prematura. Tati al nostru a fost minunat, pe cand am ajuns acasa, in dormitorul nostru era deja totul pregatit si aranjat pentru bebe cel frumos si mami cea fericita! Acum, privind in urma la acele zile, ma simt inainte de toate implinita si
fericita. N-as schimba nimic din ce-a fost. As trece de 1000 de ori prin
toate lacrimile si durerile de atunci numai ca sa-l am langa mine si sa-mi
lumineze viata in fiecare zi cu zambetul lui nazdravan autor: dianarus78- membra a
clubului Desprecopii.com - urmariti reactiile la acest topic aici
>>> Link-urile personale:
Ianis, Mom's sunshine
(14.09.04)
Sarbatorim alaturi de dumneavoastra nasterea generatiei Desprecopii.com! | ||||||
 |
Forumuri
recomandate
