Povestea Naşterii lui Bogdan, Darul lui Dumnezeu pentru Sanda Ladoşi Sanda Ladosi a trecut prin cinci inseminări artificiale şi două procedee de fertilizare in vitro. Se pregătea de a treia fertilizare in vitro când a descoperit cauza insuccesului în proiectul “BEBE”: endometrita. La nici o lună după ce a tratat “problema”, fără nici un fel de intervenţie, Sanda a rămas însărcinată în mod natural. Cum a fost când aţi descoperit că sunteţi însărcinată? Aş minţi dacă aş spune că am simţit ceva. N-am simţit nimic. Am fost atât de epuizată de eforturile din trecut şi atât de dezamăgită că ani la rând m-am chinuit să rămân însărcinată… încât nu am avut nici o reacţie. Cea mai fericită a fost doamna doctor Florina Mihalache, care a început să ţipe de bucurie. Eu mă uitam la ea siderată. Aceeaşi reacţie a avut-o şi Ştefan, pentru că în clipa în care i-am pus testul de sarcină în braţe se uita la mine şi mă întreba ce e asta… “E testul de sarcină, e semnul că o să avem un copil” i-am zis. Şi a avut aceeaşi reacţie. Ani de zile să trăieşti cu ideea că tu nu poţi să faci copii în mod natural, la un moment dat îţi pui şi întrebarea: ok, şi femeia asta de unde îmi vine gravidă, dacă eu nu pot să fac? E logic… Iar eu atât de epuizată am fost de eforturi încât am reacţionat invers decât ar fi reacţionat orice altă femeie.
Cum v-aţi pregătit pentru întâlnirea cu Bogdan? Eu sunt o tipă foarte realistă. Mie mi s-a părut stupid să vorbesc cu o burtă. Deşi se zice că e foarte bine. Am încercat eu dar mi s-a părut că-s penibilă. Am făcut-o totuşi, trecând peste simţul ridicolului. Ştiam că e bine, auzisem că e bine. Dar nu simţeam în mod deosebit să fac asta. Când l-am născut pe Bogdan, s-a schimbat totul. Când l-am văzut, atunci am stabilit o legătură reală, deşi în faza aceea era încă legumiţă. Dar aş minţi să spun că pe tot parcursul sarcinii mi-am făcut probleme legate de cum se dezvoltă, de sănătatea lui, de inimioara lui, de cât de complet este dpdv fiziologic. Am făcut ecografii lunar şi în ultima lună chiar mai des. Mi-era teamă să nu se înfăşoare cordonul ombilical în jurul gâtului, voiam să nasc natural şi de aceea voiam să ştiu exact care e situaţia. În luna a cincea am fost la doctorul Herghelegiu să fac ecografia 4d. Se vede mai în detaliu ce se întâmplă cu sarcina. Am făcut triplu test şi erau toate foarte bune şi mi s-a spus că nu e necesară o amniocenteză. Ştiam că amniocenteza prezintă pericol de avort şi chiar nu îmi trebuia aşa ceva, nu voiam să risc. Puştiul era super ok şi nu avea sens să-l deranjez.
De ce aţi ales acest spital? Ce v-a plăcut acolo? Totul! Tot! Ambianţa, serviciile, sala de naştere este extraordinară instrumentarul e senzaţional, absolut tot! Asistentele au fost senzaţionale cu mine. Mariana, cea despre care vă spuneam, toată noaptea m-a îngrijit, nu ştiu dacă a mai fost cineva care să mă îngrijească la fel, cred că singura a fost mama, când eu eram bebe… Personalul e foarte drăguţ, a fost foarte amabil. Eu zic că profesional au fost jos pălăria… Camera, sala de naşteri felul în care se poartă cu tine, că până la urmă treci prin nişte traume, hai să recunoaştem, nu e uşor să dai naştere unui copil, treci prin diferite stări psihice ciudate, dureri ciudate, te trezeşti cu un copil pe care trebuie să-l alăptezi şi într-adevăr instinctul spune multe în clipa respectivă, nu îţi dai seama de fapt cât de multe ştii, deşi crezi că eşti nepregătit ştii ce să faci. Sunt tot felul de dureri fizice şi psihice în clipa aia şi ai nevoie de tot ajutorul. Am auzit că în alte spitale gravidele sunt tratate cel puţin ciudat în momentele alea. Nu m-aş mira dacă acele femei sunt depresive după naştere. Nu vreau să fac reclamă spitalului, să nu se înţeleagă treaba asta… Am fost şi în alte spitale: la CFR2 unde lucrează medicul meu, am fost la Elias, am fost întâmplător la Cantacuzino. Nu le ştiu pe toate dar am văzut şi Municipalul… Însă cel mai adevărat este tot Euroclinicul. E şi logic, e nou, e făcut după ultimele standarde, e normal să fie aşa. Dar costurile sunt destul de piperate la Euroclinic… Nu mai pieprate ca în alte părţi. Dacă stau să mă gândesc că la Elias Columbeanu a plătit 3000 de euro… pentru ce? Am o prietenă care a născut la Polizu cu 4000 de euro… de ce? Sunt tarife neoficiale dar sunt bani pe care oamenii i-au scos din buzunar. Cum aţi născut? Am născut normal, marţi spre miercuri şi am ieşit din spital sâmbătă. Soţul nu a stat cu mine în rezervă, am vrut să fiu numai eu cu copilul. Nu sunt aşa de răsfăţată şi am vrut să mă regăsesc, cu mine şi cu noua viaţă. Nu mi-ar fi plăcut să îmi stea cineva pe cap. Oricum erau atât de drăguţe asistentele că apăsam pe un singur buton şi veneau câte două. Nu aveai nevoie de altcineva. Ce mi-a plăcut şi mă bucur că am reuşit, a fost să-l conving pe Ştefan să stea lângă mine când am născut. El a zis că vine, teoretic, acasă… Dar când a văzut că încep durerile, că până la dilataţie 4 nu îţi pune nimeni epidurala… şi eu nu am avut dureri treptate ci violente de la început. Mă dădeam cu capul de uşi şi mă târam pe lângă pereţi. Groaznic a fost! Eu nu ştiu cum era să fi născut fără epidurală… Cred că înnebuneam. Am mare stimă şi respect pentru mamele noastre care nu au avut asemenea condiţii… Când a văzut că mă doare şi mă vaiet, că se îngroaşă gluma şi nu e uşor, s-a cam speriat şi nu a mai vrut să intre. Norocul meu că a fost seară şi străzile nu erau aglomerate,nu am stat în trafic, chiar am ajuns destul de repede… Dar mă aştepta o echipă TV să filmeze evenimentul şi au venit cu flori, eu eram aşa de congestionată de durere că le-am zis să mă lase în pace… Mă durea, de ce să mint! Nu e tocmai o poezie să naşti! Dar am înţeles că nu toată lumea trece prin asta. Cert e că aveam aceste dureri groaznice. Deşi aveam contracţii puternice, nici măcar nu se ştersese colul… Ce să înceapă dilataţia… Curiozitatea este că abia m-am dilatat până la 3.9 ca să îmi poată pune epidurala… a durat mult, de pe la 19.30 până pe la 12 noaptea. Când a văzut că aşa de greu mă dilat, doamna doctor a zis: haide, mergeţi la o ţigare că ne apucă dimineaţa. După ce mi-au băgat epidurala, din 2 în 2 creştea dilataţia: 4, 6, 8 şi pac, 10, dintr-o dată, foarte repede… După ce mi-a pus epidurala n-a trecut o oră jumate şi am născut. La unu şi 25 am născut… Nu ştiu cine l-a convins pe soţul meu să intre în sala de naşteri… cred că i-a văzut pe cameramani că stau cu mine şi că nu leşină, probabil s-a gândit că nici el nu o să leşine… E foarte milos, nu suporta să vadă că sufăr şi că mă doare. Când a văzut că de la durere am trecut la zâmbet, de la “vreau cezariană, nu mai stau” – era pregătită sala de cezariană, era un chirurg care aştepta în cazul în care era nevoie de cezariană, că totuşi aveam 37 de ani, nu mă mai puteam juca nici cu viaţa copilului nici cu a mea… - după ce mi-a pus epidurala, a început şi râsul… Era plăcută senzaţia, eram foarte deshidratată… una peste alta, Ştefan a stat lângă mine şi a fost foarte emoţionat în clipa în care l-a văzut pe Bogdan născându-se. Mă bucur că a stat cu mine… Mi-a zis apoi o chestie fantastică: dacă toţi soţii ar sta lângă nevestele lor în timp ce nasc, ar fi mai mult respect pentru că e un efort fantastic şi o minune… Bogdan s-a născut cu 3,070 kg şi 50 de centimetri. Au fost parametri foarte buni, a primit nota 10 APGAR şi neonatologul a spus că demult nu a văzut un copil atât de bine din punct de vedere clinic. Ceea ce probabil ştiţi ce înseamnă pentru o mamă… Ce aţi simţit când l-aţi văzut prima dată? Le-am cerut să mi-l aducă repede, la sân. Mi se părea o mogâldeaţă simpatică… ei ziceau că e frumos, eu ziceam că e simpatic. Mi-era drag dar încă nu se aprinsese lămpiţa pe care o aşteptam eu. Probabil efortul, oboseala… Mintea îmi comanda: “Ţine-l lângă tine! Ţine-l lângă tine”. Tot timpul îl ceream, îl voiam lângă mine, să-l văd, să am controlul… Dar ne-am înţeles din prima, zic eu… Prima zi acasă cum a fost? Groaznică! Sinistră… După ce am stat ca o prinţesă la Euroclinic timp de 4 zile, am venit acasă… Totul foarte frumos, în maşină, pe drum, copilul a dormit… Când am ajuns acasă totul era pregătit dar nu ştiam de unde să încep. Maică-mea nu ştia casa, nu găsea nimic, eu nu aveam răbdare cu ea, mâncărurile îi ieşeau fără gust, pe mine mă durea tăietura, copilul plângea, eu plângeam, mama plângea… Era un haos în casă, Ştefan se ţinea cu mâna de cap… “ce mă fac dacă o continuăm aşa ajungem în spital cu toţii”… Treaba asta a durat câteva zile… A fost şi sfârşitul de săptămână şi uite-aşa câteva zile umblam chiauni prin casă nici nu mai ştiam cum ne cheamă. Mă bucuram dacă la 3 zile apucam să fac un duş. Eram atât de debusolată şi de năucită încât nu prea ştiam ce să fac… Era haos. Foarte greu a fost primele două săptămâni. Apoi am început să ne cunoaştem, că toată problema era între mine şi el: el să mă simtă, eu să îl simt. Nu ştiam de ce plânge când plânge, nu ştiam cum să dăm aerul afară. Mâncatul şi dormitul nu era o problemă… Dar în timp, ne-am dat seama. Pe urmă au venit medicul neonatolog şi de o asistentă de la Euroclinic şi mi-au mai dat nişte informaţii… Uşor, uşor am început să fim independenţi. A plecat şi mama, ne-a lăsat singurei şi bine a făcut. Cred că de fapt acum ne-am descoperit cu adevărat. Cum e să fii mămică şi vedetă? Nu prea am cu cine să schimb impresii… Acum în perioada asta cea care a fost drăguţă şi de care m-am apropiat mai mult dintre colegele mele a fost şi este Iuliana Marciuc, care are un copil de 1 an şi 4 luni, e o diferenţă dar e totuşi un copil mic şi ea nu s-a depărtat foarte tare de ce mi se întâmplă mie acum.Vorbim, ne sfătuim, m-a vizitat… o să ne întâlnim cu copiii, am zis lasă că e foarte bine că fiu-tău o să aibă ce bate: pe fiu-meu, că e mai mic. O să ia castanele… Dar colege cu aceeaşi preocupare nu am… E pe deoparte frustrant, am o meserie la care te trage puternic aţa să te întorci. Îmi doresc foarte mult să stau lângă copilul meu dar îmi doresc în acelaşi timp să mă întorc pe scenă dar nu se poate. În clipa în care apari pe scenă trebuie să arăţi iarăşi cum ai arătat înainte. Dar eu acum nu pot să ies la cumpărături în oraş pentru că sunt foarte stressată, l-aş lega de mine dacă aş putea, mă gândesc numai la el, trebuie să vin repede acasă. Ce vă doriţi pentru Bogdan? Îmi doresc ce-i mai bun pentru Bogdan, ca orice mamă. Dar sunt rezonabilă: vreau tot ce se poate mai bun. (va urma: Vedetă şi mămică – recuperarea după
sarcină…)
Informatia conteaza
Autor: Desprecopii.com, Redactor Andreea Demirgian, Toate drepturile rezervate - www.desprecopii.com 2007 Legat de acelasi subiect, mai cititi pe site-ul nostru: | ||||
 |
