Afara e intunecat si umed si eu trebuie sa merg la administratia finanaciara sa depun niste acte. In fine, am ajuns in statia de autobuz si astept zgribulita si lipsita de chef sa vina masina. Astept degeaba. Dupa 35 de minute opresc un taxi. Ajung la locul cu pricina, ma afund intr-un
teanc de formulare si la un moment dat realizez ca ar trebui sa intru in rand,
deja se face aglomeratie. Identific ultima persoana, anunt ca sunt la rand, ma
intorc la teancul de formulare si reusesc sa le birui. Cumva ordinea se
schimbase in lipsa mea si descopar ca am de asteptat ceva mai mult. In sfarsit,
vine si randul meu. Ma indrept radioasa spre usa dar brusc mi se infige in fata
o cucoana scunda si hotarata care incepe sa strige cat o tin puterile:
Omul incepe sa rada din nou. Pornim. Soferul sporovaie vesel. Rade atat de des, de parca ar fi lipsit de orice grija si simt cum supararea mi se evapora cu totul. Ma molipsesc si eu de veselia lui si ajungem sa discutam despre copii, despre educatie si rolul scolii si al profesorilor. Aici devine ferm: familia joaca rolul esential si scoala unul secundar. Nu poate fi taximetrist de mult timp, imi spun, nu are deloc aerul
comod,tipic soferilor care isi petrec ore intregi in masina. Ajungem la
destinatie. Ajunsa acasa, spre seara, ii spun cu indoiala mamei mele: Mama ma priveste cu intelegere. Cu totii avem nevoie sa credem in
ingeri. Si totusi am o dilema: nu reusesc deloc sa imi amintesc cat a costat cursa. Nu imi amintesc sa ii fi dat bani si mai ales, nu imi amintesc nici sa mi-i fi cerut. Macar si pentru asta si tot indraznesc sa cochetez cu ideea ca s-ar putea sa fi intalnit un inger. autor: Dyonise,
membra a comunitatii Desprecopii.com| Mai multe supe pentru suflet >> | ||