Coltul meu de suflet e undeva la "un" munte. Un munte cu finete nesfirsite, cu fragi si ursi. Cu paduri de brazi si fagi cum numai acolo am vazut. Cu un lac cit lumea in mintea mea de copil de altadata, al carui nivel imi indica pe vremea aia cu mare precizie daca e "seceta" sau nu. Cu ciuperci de padure din care cunosteam cu totii vreo 4 soiuri comestibile, pe care insa le mincam fara stringeri de suflet ca ajungem la spital. Cu braduti care aratau ca brazii de Craciun din desenele animate cu Mickey Mouse. Cu caprioare cu iezi, pe care le-am vazut cu ochii mei...singurele caprioare salbatice pe care le-am vazut vreodata in libertate. Cu temutii ursi care sigur existau, pentru ca nu numai ca ii vazusera oamenii din sat, dar gasisem un cadavru de caprioara pe jumatate mincat...Cu laptele cumparat de la aceeasi femeie din sat, an de an, pe care il beam strecurat imediat dupa muls, cind era caldut si mirosea a vaca si a iarba.
Acolo nu exista vesela. In capatul celalalt al curtii, la vreo 70 de metri de locul unde era "viluta" era o anexa cu o plita cu lemne. Si nu vreti sa stiti ce mincaruri se faceau. Stateam in general 10 zile, maxim doua saptamini, dar in perioada asta se gateau inclusiv ardei umpluti si sarmale. Cum sa maninci numai gratar, piine cu unt si alte de-astea?? Doamne fereste... Se pleca de la Iasi cu borcanele de 10 kile de muraturi, pe alese, cu saci de cartofi si un sac de ceapa, cu sacul de vinete si de ardei pentru copt si mincat. Cu carne de toate animalurile, numarata si cintarita: gratarul de purcel in fiecare seara, facut pe deal, vacuta pentru mincarica, puii pentru tocanita...Cite unu mai destept aducea cite o rata sa o facem pe varza. Pentru ca fireste, nu lipsea sacul cu varza, cel cu rosii...Se luau 3 feluri de cacao, pentru ca fiecare mai avea si PREFERINTE seara, cind se bea laptele cu cacao. Se lua un numar nedefinit de cofraje cu oua pentru micul dejun si pentru snitele. Se lua separat carne tocata pentru pirjoale si pentru facut mici...ca nu se gaseau gata facuti (banuiesc), si oricum sint mai buni cei condimentati in casa... Privind acum in urma, era o completa nebunie. Si lucrurile nu se opreau aici. Cadita pentru mine, lighene pentru spalat pentru fiecare. Apa era la fintina in curtea de alaturi. Nu exista decit curent electric acolo, in rest nici un fel de utilitati. Carti de citit, carti de joc. Doua seturi de rummy, doua seturi de sah si table ca eram muuulti. Hirtie igienica pentru un sat intreg (buda in capatul celalalt de curte). Asternuturi de pat pentru copil. Costume de baie, cearsafuri si rogojini de plaja, farfurii, cratite, tacimuri, ceaune (mamaliga de dimineata nu putea lipsi, alaturi de ochiuri), cani....se cara cite jumatate din casa fiecaruia...fireste ca in prima faza, cit eram mica-mica, PELINCI...multe multe pelinci, pe care nuvreau sa intreb cit munceau sa le spele. Programul zilnic era simplu. Ca intotdeauna ma trezeam prima (nu discut aici
de primul an, si nici de al doilea, ca de pe vremea cind aveam un an si ceva nu
am amintiri, am doar niste poze cu mine "calare" pe Haiduc, care ma iubea la
nebunie), dadeam desteptarea, incepea agitatia cu mamaliga si ochiurile si toate
cele pentru micul dejun...dupa care toata lumea, in afara de bunica, pleca in
codru la "cules ciuperci". In aceasta activitate eram implicati cu adevarat
pasiune doar mama, bunicul si cu mine. Pasiune insemnind ca ...parca nu urma sa
mincam decit ceea ce reuseam sa gasim prin padure. Singurul consemn era sa ne fluieram/strigam din cind in cind, ca macar pe copil sa il aduca sigur careva acasa. Desi copilul in repetate rinduri a fost mai orientat decit diversii prieteni de familie care ne insoteau, care cind sustineau ca ne-am ratacit ( desi erau cu mine !!) ma priveau cu multa neincredere cind le explicam ca "acasa" este la deal si apoi la stinga...deci cum sa te ratacesti?? Ei, se cobora asa pina la lac, se lenevea la soare cu picioarele in apa, apoi
se pornea la deal, fireste pe ALT drum, ca sa gasim...ciuperci. Fireste ca de
fiecare data ajungeam inapoi acasa in grupuri mici de cite unul-doi, cu limba de
un cot (drumul chiar era la deal, nu spuneam prostii), intirziam la masa si
bunica era foc si para... Nu stiu cum era pentru ai mei, cred ca se intorceau din concediul asta mai obositi decit plecasera. Dar au continuat sa faca asta mult timp, an de an, de gura mea. Cit eram acasa nu trancaneam decit despre Haiduc, despre munte...am invatat sa citesc si sa scriu cu litere de tipar ci ajutorul biscuitilor Danut, mult inainte de a merge la scoala, asa ca scriam zeci de scrisori si lui Haiduc si stapinilor lui, in care le explicam cum sa aiba grija de el... Haiduc a fost un fenomen. A fost un ciine care s-a nascut ca sa imi pecetluiasca mie destinul. In mod normal, era un ciine de curte, liber tot anul sa haladuiasca pe unde vrea, sa il manince lupii sau sa se intoxice cu otrava de vulpi. Cu otrava a patit-o, dar fiind atit de...special, stapinii s-au indurat sa il duca la veterinar si a scapat. Ma indoiesc ca ar fi facut asta pentru un alt ciine, mentalitatea oamenilor de la munte fiind alta in mod normal. Cit eram eu acolo, Haiduc si cu mine eram nedespartiti. Activitatile de "acasa" se desfasurau pe o terasa acoperita cu iedera, pe care urca o scara in spirala care se "deschidea" printr-un spatiu cit cadrul unei usi. Cum usa era inexistenta, iar terasa era plina de diverse chestii comestibile, ai mei au fost uriciosi la inceput, si puneau un gratar de plasa in 'usa", sa nu isi bage ciinele botul peste tot. Asta a durat pina la prima furtuna, cind eu urlam ca din gura de sarpe pentru
ca Haiduc se temea de tunete, dar statea ghemuit in ploaie la "usa" noastra, si
scincea ud leoarca. Au incercat sa il alunge in cusca lui, nu a fost chip. Asa
ca ciobanescul meu latos a fost primit pe terasa, unde s-a ghemuit la picioarele
mele...Noaptea, cind am plecat la culcare, ploaia de oprise asa ca a fost
expulzat inapoi afara si s-a pus la loc gratarul cu pricina...Dimineata,
gratarul si scaunele care il sprijineau erau la loc, dar Haiduc dormea ghem pe
presul de la usa camerei mele, cu carnea scoasa la dezghetat sub nas, pe o
masuta scunda, fara sa se fi atins de ea... Desi total nedresat, in nici un fel, Haiduc era "ciine utilitar". Firste ca atunci cind lasi copilul sa bintuie de capul lui prin padure, de indiferent cite ori ii repeti sa strige si sa raspunda cind este strigat, copilul va gasi "ciuperca vietii lui", mai mare si mai frumoasa decit orice ciuperca descoperita pina atunci, undeva la dracu in praznic, si se va porni in acea directie bine determinata, pina cind ajunge la "destinatie" unde nu mai aude si nu mai este auzit de nimeni. Dar cum eu la muntele meu eram mai acasa decit oriunde in alta parte, eram de un calm desavirsit...cred ca cele mai crunte mustruluieli din viata mea le primeam in concediul anual la munte, ca acasa eram de o cumintenie ireala...Ei bine, pentru ca, atunci cind realizam ca m-am indepartat prea tare nu aveam nici un chef sa dau ochii cu mama, care probabil ca era deja super nervoasa si panicata, ii spuneam lui Haiduc "hai sa mergem la bubu", adica la bunicul (unde s-a vazut barbat la fel de ingrijorat ca o femeie, sau bunic care sa isi certe nepoata??). Ei bine, Haiduc o pornea cu coada pe spinare, iar eu ma tineam dupa el si ajungeam, invariabil, la bunicul. Habar nu am de unde stia Haiduc care e "bubu", sau de unde pricepea el ce vroiam eu deodata de la el. Explicatiile pe care le gasesc frizeaza...misticismul, asa ca ma abtin. Dar scapam de 'ciufuleala", pentru ca la primul strigat al mamei, bunicul raspundea calm ca "da draga, e cu mine"... Multe s-au schimbat intre timp la munte...Acum trec des camioane incarcate cu busteni pe drumul forestier cu fragi. Utilajele au fost bagate in curte si te lovesti de portocaliul lor mereu. Portita de lemn pe jumatate putreda a fost inlocuita. La fel si poarta mare pentru masini. Iedera a fost curatata de pe casa ca sa nu urce soarecii. In mijocul curtii a fost proptit un foisor oribil alb cu rosu, alaturi de un gratar de piatra. Nu mai locuieste nimeni acolo, casa a ramas canton, "servici" pentru unii si "casa de vacanta" pentru altii. Gazul nu a fost tras, dar cind ajungi acolo te asteapta butelia incarcata si aragazul. Exista si combina frigorifica. A fost facuta fintina in curte, iar in bucatarie ai vesela cita vrei. Un intreprinzator a plantat intr-un rond facut artistic, cartofi si floarea soarelui. In curte iarba e cosita si nu mai ai nici o sansa sa gasesti vreo ciuperca ratacita...bine ca macar curtea este inca inconjurata de padure, pe 3 laturi... Pe Haiduc l-am tradat. Cind aveam aproape 7 ani, in aprilie s-a nascut
sora-mea. Fiind un copil nascut prematur, mic si cu intoleranta la lactoza, ai
mei fiind trecuti prin experienta "munte cu un copil de citeva luni", in acel an
nu am mers la munte...In toamna eu am inceput scoala, si am invatat sa scriu si
cu litere de mina...sora-mea de multe ori nu se linistea in crizele de colici
decit la mine in brate...asa ca nici eu nu am mai trimis scrisori...iar pe
sora-mea eu am "comandat-o"... Haiduc m-a invatat sa inteleg ciinele. Haiduc m-a facut ceea ce sint azi. Haiduc mi-a ales meseria. Haiduc este si azi intr-o poza mica, alb negru, suficienta ca sa il redea asa cum era, stind in fund si privind un pic in jos spre o fetita ghemuita pe vine, care la rindul ei il priveste in ochi. Il caut an de an. Simt jena aia de om mare acum, nu pot explica de ce de cite
ori trecem cu masina pe acolo, in drum spre un alt munte, stau cu ochii atintiti
pe geamul masinii si nu mai aud nimic. Nu pot explica de ce as vrea sa merg de
fiecare data pe bucata aia de drum, desi ocoleste si asfaltul e prost. Nu pot
explica ce am cautat mereu si mai tirziu, cind am crescut destul incit sa merg
la muntele acela impreuna cu prietenii. autor: Pisigri , membra a comunitatii
Desprecopii.com| Mai multe supe pentru suflet >> Mai cititi: | ||||