De ce nu am emigrat sau despre locul unde ramane inima

Am vrut sa plec din tara de nenumarate ori

Am vrut sa plec inca de pe vremea cand o vizita in de acum accesibila Europa era echivalentul trecerii raului Styx. Sau, in fine, al poartei Sfantului Petru, in functie de circumstante. Eram atat de disperata sa plec incat am trimis candidaturi pentru anunturi cel putin dubioase, de genul ”cautam femei tinere dornice sa lucreze in Thailanda, aveti incredere in noi, va rugam atasati o poza reprezentativa”, sau asemanatoare. Ma motivau, atunci, multe lucruri. Sau ma speriau, ceea ce era echivalent: perspectiva ingroparii intr-un oras provincial, dupa nebunia - la fel de provinciala, dar incomparabil mai colorata – a studentiei, un oras in care cel mai mare eveniment il reprezinta Zilele Orasului; ma speria utopia independentei financiare si perspectiva unui trai la comun, cu parintii, pana la adanci batraneti; mai tarziu, cand a aparut Copilul si am mai deschis ochii, m-a speriat cel mai tare sistemul sanitar cu ale sale sincope datatoare de cosmaruri si cel educational, trist, impotent si gri.

Si mai presus de toate, m-a speriat perspectiva unei constiente ancorari a Copilului in aceeasi realitate alienanta, in care daca nu te adaptezi curentului esti pierdut, in care, daca incerci sa mimezi normalitatea, te vor manca de viu.

Pentru mine era poate prea tarziu

Nascuta si formata intr-un anumit mediu, nu stiu daca m-as fi adaptat vreodata pe deplin cu viata aiurea. Dar pentru el? Pentru el voiam - si mai vreau inca din tot sufletul – o viata ”mai buna”, cu tot ce implica, in viziunea mea, cliseul. Imi doream un sistem medical caruia sa ii pese si de bolnav, o scoala care sa-l formeze, nu doar sa-l informeze (uneori eronat, deseori indiferent, de cele mai multe ori inutil), niste reguli sociale rodate, functionale, valori corecte, perspectiva unei reusite plauzibile... In fine, imi doream normalitatea.

Asa gandeam atunci. Iar decizia de a ramane in Romania a fost luata, recunosc, partial din frica, din lasitate chiar. Daca n-am facut-o la 20 de ani, dupa 30 parca toate pisicile par mai negre. Ori incepi sa vezi lucrurile mai clar, mai trece din inconstienta aia vecina cu nebunia, frumoasa dealtfel, care te ajuta sa faci lucruri definitive... Dincolo de temerile unei imposibile adaptari, au existat o serie de factori, in mare parte subiectivi, poate absurzi si inexplicabili pentru altii, ca raspuns la obsedanta intrebare:

Bunica mea

Care, in ciuda celor doar 4 clase ale ei, este cel mai intelept om care a trait pe fata pamantului, despre care nu pot inca sa vorbesc la timpul trecut, omul cu cel mai puternic simt al realitatii pe care l-am cunoscut, si cel mai bun barometru al meu cand pierdeam directia. Pentru ea, nicaieri nu era mai bine ca acasa. Iar ”acasa” insemna Romania. Iar una dintre cele mai mari spaime ale mele ar fi fost ca ea sa plece fara ca eu sa fi fost langa ea, intorcandu-i in infima cantitate serviciul din copilaria mea, fara sa-i fi putut saruta mainile la despartire, fara sa-i fi soptit la ureche ca o iubesc.

Sentimentul comunitatii

Mi-ar fi fost greu sa-l regasesc, sa-l reinventez in alta tara, in alta cultura, cu alti oameni. Am crescut la bloc, dand si luand cu imprumut un plic de zahar vanilat, o lingurita cu mustar, vorbe bune, sprijin... Jucam volei, carti si fotbal in fata blocului, adulti si copii, vecinele faceau schimb de retete, de copii (uneori, cand uitam de timp). Cu siguranta as fi avut experiente la schimb in alta tara, insa nu pe acestea. Si imi doresc pentru Copil sa creasca cu ele, sa le simta savoarea, sa-si construiasca amintirile.

Speranta

Spuneti-mi ca sunt naiva, dar nu am pierdut-o. Dimpotriva, de cand il am pe Copil, si-a intregit sensul. Am speranta ca va fi, intr-un final, bine. Cu el, cu noi. Speranta mea este subiectiva, nu are nicio legatura cu starea de fapt de la noi. Dar am incredere ca noi il vom putea echipa pe Copil cu abilitatile, valorile, moralitatea, cunostintele, experientele necesare unui om intreg, fara handicapul pe care-l poate conferi stigmatul unei tari corupte, sarace si inecate in tot soiul de alte imagini-cliseu. Copilul va sti cat e de mare lumea si civilizatia, va vizita Luvrul si va traversa Golden Gate, il va citi pe Dostoievski si va merge la Opera din Sydney. Va fi un cetatean al lumii, pentru ca acesta este scopul vietii mele.

Dar va face toate aceste lucruri cunoscand in prealabil cat de nesfarsita este Coloana Infinitului, cat de dulce plange vioara lui Enescu si cat de frumos se deschide catre lume corola de minuni a lui Blaga. Copilul va fi si roman, si cetatean al lumii. Speranta mea sta in conjunctia ”si”.

Orasul

Pe cat il detestam atunci, demult, pe atat de drag mi-a devenit. Probabil e un amor fortat, ziceti-i sindromul Stockholm, dar orasul meu gri a devenit un loc sigur pentru Copil. Cunosc parcurile ca pe buzunarul propriu, ajungem in 10 minute oriunde, ne salutam cu oameni pe strada din 10 metri in 10 metri, strandul este in curtea din spate si gradina zoologica cu ale sale atractii se vad din prispa casei. Vanzatoarele ne cunosc, Copilul merge singur la cumparaturi, primim ponturi pretioase de genul ”Nu luati azi de la noi, ca nu-i foarte proaspat, veniti maine”. Invatam toleranta in fiecare zi, cu fiecare „szia” si ”hogy vagy”, experimentam pe propria piele ca bogatia iti aduce diversitatea si cat de distorsionate pot fi ecranele televizoarelor.

Doamna invatatoare

Care m-a scapat, cel putin pentru patru ani, de frica balaurului numit ”scoala” in Romania, care ne-a invatat si pe noi, nu doar pe Copil, ca zanele exista, ca atunci cand crezi cu adevarat in ele si le cauti suficient de mult (cam in trei scoli in cazul nostru) iti intra in viata intr-un mod magic.

Si ar mai fi... Bineinteles, multe raspunsuri la dilema ”de ce sa raman” sunt irealizabile fara bani. Sec, scurt, asa stau lucrurile. Fara bani e greu sa obtii o educatie completa (sau completata), e greu sa beneficiezi de servicii medicale decente, e greu sa calatoresti, sa deschizi ochii, sa te cultivi... Dar aceasta este o alta poveste.

Deocamdata, in aceasta etapa a vietii Copilului, ”home is where the heart is”, cum spun englezii. Iar inima este sigur romaneasca, la fel cum la fel de sigur este ca tot ce inseamna ”acasa” il implineste: familia, limba, oamenii, traditiile. Si stiu ca aceasta implinire de acum ii va da radacini, stabilitate, soliditate. Si mai stiu ca depinde de noi ca, dupa ce ii vom consolida radacinile romanesti, sa-i aratam ca, odata cu ele, au crescut si aripile. Iar de acolo, va fi povestea lui, scrisa in limba care-i va suna lui mai mult a zbor.

citeste si: In Romania nu ma mai regaseam...

	O carte si anii ce-au trecut ... O lume intreaga cu detalii covarsitoare, cu nesperate culori si cuvinte, cu ani si timpuri si chipuri de odinioara iti invadeaza mintea si trupul de amintiri placute...demult uitate. Deschid o… ... citeste mai departe
	Amintirile unui copil pe care nu l-a vrut tatal său - confesiuni dureroase 😔 M-am hotărât să scriu și eu povestea mea, nu ca să atrag milă, ci cu gândul că unii ar putea avea ceva de învățat. 📖✨Povestea… ... citeste mai departe
	De ce barba, Conchito? De ce-ai distrus mitul maximei barbatii? In dimineata urmatoare controversatului Eurovizon, am plecat sa alerg. In padure, sa vad doar natura verde, si cu mp3-ul varsandu-mi in urechi Pink Floyd cu efect de analgezic. Voiam ca, prin cativa… ... citeste mai departe