Versiunea DaneiDupă o poveste simplă, cu dragoste la prima vedere, ne-am căsătorit acum patru ani, pe când abia trecuserăm amândoi pragul fragil al celor 20 de primăveri. Prietenii ne spuneau „siamezii“, ironie care ascundea un mare adevăr, acela că nimeni si nimic nu putea să ne separe nici măcar pentru câteva minute. …Sarcina a fost minunată până aproape de sapte luni, când au început problemele. Andi s-a născut prematur, prin cezariană. De atunci, teama nebună că as putea să-l pierd nu mă mai părăseste. Chiar si azi, când doctorul îmi spune că e în afara oricărui pericol, că este perfect dezvoltat la 1 an si jumătate cât are acum, nu-mi găsesc linistea. Alerg cu el la medic pentru orice lucru care nu mi se pare în regulă. În plus, mă simt vinovată, mă obsedează gândul că poate Andi nu ar fi avut de suferit dacă ne-am fi zbenguit mai putin. …Plângea mult când era mai mic. Adormea legănat în brate si asta mă chinuia mult: de frică să nu pătească ceva, nu lăsam pe nimeni să se apropie de el. Eram obsedată de ideea că trebuie să controlez eu totul. Eu îi făceam baie, eu îl culcam, eu îl plimbam si îi găteam, eu îl hrăneam. Părintii nostri veneau să-l vadă, să-i aducă fructe, lapte, legume de la tară, curate, fără chimicale. Se topeau de dragul nepotelului, dar nici pe ei nu-i lăsam să-l atingă. La început, Stefan era la fel de preocupat de copil ca si mine. Construise un aparat lângă pătutul lui Andi să-i pot auzi respiratia si din bucătărie, si din baie, si din patul nostru. Nu stiu când a început să se simtă trădat, să aibă sentimentul că e inutil, că nu-i acord nici o atentie, ca si când el nu ar exista. La prima discutie, i-am spus că este egoist. Că avem un copil de crescut, un copil cu probleme care este si copilul lui, că ar trebui să înteleagă de ce nu am timp si pentru el. De la o vreme, nici nu se mai ceartă. Nu-mi mai vorbeste. Lumea îmi spune că nu e bine, că să am grijă. Altfel s-ar putea să-l pierd. Constat că vine tot mai rar pe acasă, doar să-mi lase bani. Nici nu se mai uită la Andi. Recunosc că mă simt singură, că mi-e greu. Că mi-este dor de vremurile de altădată. Simt că trebuie să fac ceva să fim o familie. Nu stiu unde am gresit. Problema lui Stefan Dana l-a trădat. A iubit-o ca pe lumina ochilor. Nu a avut nevoie de nimeni altcineva pe lume. Marele lor paradis era acolo, acasă. Stia să-l alinte, era dinamică si viata era interesantă cu ea. Toti spuneau că sunt niste „adevărati“ si îi invidiau pentru asta. Mergea si pe stadion cu el, la meciurile de fotbal ale echipei lui preferate. O dată cu aparitia lui Andi, ea s-a schimbat cu totul. E drept că aveau un copil ceva mai dificil, care cerea o îngrijire atentă. Dar niciodată nu a lăsat pe nimeni, nici măcar pe el, tatăl, să-l atingă. Nici pe mama ei, nici pe mama lui. A înteles că micutul are nevoie de ea. A stat în umbră asteptând, sperând că, treptat, totul va reveni la normal! Nici nu vedea că este si el acolo, în casă, că este si el bun la ceva. L-a dat cu totul la o parte. Nu mai avea timp nici să gătească si de aceea a început el să facă de mâncare. A început să stea mai mult la serviciu, să prindă si ore suplimentare ca să aibă bani. A descoperit astfel că nu este bun decât de adus bani în casă. Ce, trebuie să plângă ca Andi si să fie bolnav pentru ca Dana să-si aducă aminte că există si el? Dacă asa stau lucrurile, are prieteni pentru care înseamnă ceva. Asta este. Recunoaste că nu se simte ca un tată. A fost bun să facă un copil si sentimentele sotiei sale pentru el s-au terminat după ce a avut ce si-a dorit, copilul. Ce rost mai are să stea împreună? Nu stie unde au gresit. Expertul ne spune Conf. Dr. Petru Lisievici, specialist în probleme de dezvoltare umană si consiliere:
Cititoarele revistei Mami noastre comentează Ce a făcut Dana pentru copil e de admirat, dar era bine să-l lase si pe Stefan să se implice.
Având si eu un copil prematur, cu probleme, stiu ce înseamnă să te întrebi la 8 luni dacă va trăi sau nu. Mama se simte vinovată pentru tot ce i se întâmplă copilului. Pentru că lipseste un fel de educatie a relatiei de cuplu. Partenerul trebuie să-i fie alături. Are si ea partea ei de vină, că nu a stat de vorbă cu el, că nu si-a împărtăsit temerile. Greseala ei nu constă în faptul că nu a lăsat pe nimeni să se atingă de copil, ci în încăpătânarea de a rămâne singură. Si ea se simte trădată pentru că nu i se recunoaste meritul în salvarea copilului. E foarte important ca el să-i recunoască eforturile de până acum. Chiar dacă nu s-au bucurat împreună de fiecare zâmbet al celui mic, nu-i nimic iremediabil pierdut. Pentru Andi, acum vine vremea primelor întrebări si e o bucurie imensă să simti cum se lipeste de tine si descoperă lumea. Stefan poate să-l învete primele pase de fotbal si să-i vadă satisfactia când nimereste cu mingea în poartă. Sunt bucurii pe care un tată nu le poate întâlni în altă parte. Despina, profesoară, Râmnicu-Vâlcea, mamă a două studente Contributiile omunitatii despreCopii.com Pe acest forum: In unul sau in doi... mergem mai departe!, puteti citi despre situatii, despre sperante, deziluzii. Viata in doi nu este usoara si necesita multe compromisuri din partea celor care impart impreuna sarea si zaharul. Mai jos puteti citi citeva ganduri si framantari legate de acest subiect: Dragele mele, sunt intr-o mare dilema : nu stiu daca sa divortez sau nu? Am mai scris eu despre faptul ca nu ma mai inteleg deloc cu sotul meu si deja nu-l mai suport deloc, este ata de insensibil, nu mai stiu o vorba buna de la el de cel putin un an de zile, este tot timpul maracanos si prost dispus, ma critica non-stop, nu gaseste ceva bun in ceea ce fac, si Dumnezeu stie ca fac eforturi ca totul sa fie bine, ne certam ingrozitor de la bani, parca a devenit un Hagi-Tudose, nimic nu mai este cum era, numai Maria mea ma mai bucura, ca altfel...ma apuca disperarea si nu stiu daca este doar o perioada foarte grea pentru amandoi, o ratacire a lui(sunt sigura ca nu are pe altcineva) si daca trebuie sa mai astept putin sau s-o rup acum definitiv, totusi nu pot trai doar ca o mama cand am si un barbat alaturi, nu? simt si eu nevoia de a fi femeie, sa ma simt femeia lui iubita, dar nici pomeneala, din-potriva...eu cred ca inca ma mai iubeste dar nu-l pot trezi din somnul adanc in care a intrat...as vrea sa ne despartim o perioada de proba, dar nu este posibil, el spune ca atunci cand o facem, o facem definitiv si gata, probabil ii erste teama si de gura lumii(parinti, frati, socri, etc), pe urma nici el nu are unde se duce, nici eu cu copilul, este casa lui asa ca nu-l pot da afara...stiu ca sunt mai multe fete de pe aici care trec prin situatii similare..poate stiti voi o modalitate de scuturat/trezit...sau cum sa-l conving sa mergem la un psiholog....mai mult el ca eu va am pe voi, ha,ha...oricum eu am mai mers la un psiholog si el mi-a spus ca nu sunt eu de vina, ca trebuie sa-l conving si pe el sa mearga dar nu pot...ce sa fac, nu mai pot traii asa... :-(( RoxanaL ******* Draga Rox, eu am mai citit
mesajul asta al tau si ma tot codesc, sa-ti spun parerea mea...sau nu. ******* Draga Roxi, ******* Draga Roxana, eu cred ca ti-am
mai scris si pe mail despre problema asta cu sotul. Din cate am citit eu parca
il vad pe-al meu acu 2 ani. Blocaj total nu mai scoteam de la el nimic bun, doar
"nu te mai iubesc". Asa cum a mai spus cineva aici solutia a fost despartire
temporara. Am invatat amandoi o multime de chestii care fac casnicia sa mearga.
Dragele mele, va multumesc
pentru raspunsuri, desii mai nimic nu pot pune in practica...de fapt asteptam de
la voi, macar de la voi, ca din alta parte...un semn de intelegere, si evident
ca nu m-ati dezamagit, va multumesc din suflet ca-ti fost alaturi de
mine... Draga Roxana, Dragelor, nu rabd toate astea
doar pentru a nu ramane Maria fara tata ci pentru ca tot sper ca este ceva de
moment si ca ne revenim, doar am promis la inceput :"si la bine si la rau"
deci....am uitat sa mentionez ca si eu l-am mai jignit pe el, dar doar cund nu
mai pot suporta provocarea, in rest incerc sa ma port cat mai frumos si mai
dragastos...dar spune-ti voi, a fost ziua mea pe 9 iulie, din pacate nu am
petrecut deloc, ba dimpotriva, eram cu Maria in spital...a uitat cu desavarsire,
abia tarziu si-a adus aminte cand mi-a spus altcineva, nu ca vroiam cine stie
ce, mai ales in conditiile alea nu-mi ardea de nimic dar macar asa, sa stiu ca
s-a gandit...nici mai tarziu, dupa cateva zile cand am trecut de probleme nu
mi-a adus nici macar o floare, dar apoi altceva, nici nu mai zic...nu va mai
spun ca nu vad o floare, nimic, eu ii cumpar mici bunatati care stiu ca-i plac
si el urla la mine ca-i cheltuiesc banii pe prostii ca lui nu-i trebuie,
spune-ti voi, nu-i grobian? Evident ca are si parti bune dar deja nu se mai vad
de murdarie...Catalina, da, el stie, nu este prima oara cand ii spun ca daca nu
se schimba eu il parasesc, dar probabil ca este precum zicala :"lupu-si schimba
parul da' naravul ba" adica un timp se poarta mai frumos si pe urma iar o ia
razna, revine la comportamentul "normal" si daca la-i asculta..el este un
mielusel nevinovat si eu lupul cel rau...si multi il cred pentru ca eu ma
infurii si ridic tonul dar imi trece repede...si nu fac asa urat doar ca ma
revolt si el zice :"dar ce-ai cu mine? de parca as fi nebuna..deci multi chiar
cred ca el este nevinovat, mititelul... sursa articolului: Revista MAMI si comunitatea despreCopii.com |