Au o casa mare, cu multe camere, nu poti sa spui ca nu ai loc... Fiecare cu camera lui samd. Asa ca el nu are un loc al lui unde sa stam impreuna. Eu nu am. Fiecare am stat la parintii nostri pana acum. El inca din studentie si-a dorit mult o casa mare unde sa traiasca cu totii ca o mare si fericita familie. Insa nu a luat niciodata in calcul faptul ca persoana cu care ar sta alaturi poate nu vrea sa stea cu parintii lui, nu a gandit ca ar putea sa traiesca si in alta parte decat cu ai lui si sa mai aiba si relatii ok cu ei. Problema e ca ei ca parinti sunt acaparatori si destul de dominatori desi ei sustin ca sunt exact opusul. Tatal lui spune ca daca vreau sa traiesc cu baiatul lui, sa accept ca trebuie sa ma schimb dupa regulile casei lui... Mama lui nu m-a placut de la inceput si a si recunoscut asta in fata mea, spunand ca nu are nimic cu mine, ci cu caracterul meu, ca sunt egoista, ca sunt incapatanata, ca vreau sa fac cum vreau eu, ca nu o intreb chestii preferand sa fac de capul meu o mancare, curatenie, etc, ca nu sunt destul de tandra si pupacioasa (ceea ce nu am fost niciodata) ca m-a acceptat in casa lor desi nu am averea lor - bleahhh - si asta ar trebui sa fie ok pentru mine... ca "altii te judeca dupa ce cont ai in banca si dupa ce au facut parintii tai"). Au cautat in permanenta sa ma modeleze dupa cum au vrut ei. Am 30 de ani. Cred ca pana la aceasta varsta am un caracter format si micile lucruri pe care am mai putut sa le ajustez le-am ajustat. Insa nu e de ajuns. Tot mai sunt nemultumiti de mine. Periodic ii sare tandara din nimicuri si face show-uri in fata mea, sustinand ca o jignesc, ca sunt obraznica, etc. Ideea e ca sunt atat de stresata de cum trebuie sa ma port cu ea, incat mereu ma controlez sa nu cumva sa o supar.Nu am facut niciodata nimic intentionat ca sa ii super pe parintii lui, insa am si eu o identitate a mea si consider ca trebuie sa imi spun parerea. Eu mereu trebuie sa fac curatenie cand programeaza ea curatenia. Nu pot sa zic ca azi am de lucru la calculator ca mocneste. Nu putem sa plecam in oras cand vrem daca ei considera ca azi trebuie facut nu stiu ce prin curte. Sunt super obsedati de ideea de munca si pana acum mi-au facut capul banita ca "omul trebuie sa munceasca ca sa aiba, ca vai de voi daca nu munciti,etc"/ Stiu asta, la mine in casa s-a muncit, insa nu stiu, a fost o normalitate in a aborda munca. Intr-adevar, nu am facut 3 case ca ei, insa asa cum au fost posibilitatile noastre am treit decent. Prietenul meu este un om deosebit. El ca entitate umana. Insa mereu discutiile dintre noi au fost legate de ai lui sau de ai mei. El mereu a facut apel la intelegerea mea, ca sa fac ca lucrurile sa mearga bine intre noi. Sa inteleg ca daca el pleaca de la ai lui din casa, el nu mai are parinti de a doua zi, pentru ca ei asa spun:"treaba voastra, nu va convine, va duceti cu chirie, dar sa uitati ca aveti parinti" Mi se pare cel mai oribil santaj, pentru ca el nu are un salariu care sa ii permita sa mearga cu chirie. E rezident si nu are nici 5 mil. De cand suntem impreuna, banii nostri au fost la comun si nu am avut pic de strangere de inima, din contra, am incercat sa il fac sa inteleaga ca pentru mine nu conteaza asta, bine ca am eu mai mult. Insa nu l-am vanat niciodata pentru averea parintilor lui si pentru mostenirea ce i-ar reveni intr-o zi. Pentru mine nu conteaza asta pentru ca asta e un principiu de viata care m-a calauzit mereu. Il iubesc enorm de mult si el ma iubeste enorm de mult. Dupa show-ul maica-sii de sambata seara, nu am mai fost oameni. Ea sustine ca ii ignor, ca nu ii arat dovezi reale de dragoste fiului ei, ca sunt extrem de reticenta la schimbare,etc... Am fost extrem de nefericiti amandoi. Insa am ajuns intr-o etapa cand constat ca la cateva luni mereu spune aceleasi lucruri, mi se pun in carca lucruri pe care nu le recunosc, socrii surorii mele spun din contra numai lucruri pozitive despre mine, ca ma apuca plansul de amar cand realizez ca nu am avut si eu noroc de oameni pe sufletul meu. Ei mereu au un aer de superioritate si vor mereu sa ii gadili, multumindu-le din 10 in 10 minute pentru beneficiile de care ai parte. Ori nu sunt stilul sa pup in fund. Nu pot sa gadil orgolii cu toate ca stiu ca altele ar face-o. Suntem intr-o situatie grea. Eu vreau din ce in ce mai mult sa plec de la ei, sa ma intorc la ai mei. De fapt vreau sa plec cu el, insa odata ce mi-a spus ca daca face drum de intoarcere nu mai e pentru el, prefer sa plec doar eu, si cred ca in felul asta se va rupe legatura noastra. Prefer sa stiu ca poate in viitor ii va fi mai bine langa altcineva (uite ca nu sunt egoista!!) decat sa suferim amandoi in acea casa, in acele situatii care ma toaca de energie si ma fac sa imi scada considerabil increderea in mine. Nu cred ca am facut nici un rau nimanui sa merit asta. Ei cred ca nu au nici o pata, ca m-au tratat ca pe fiica lor, dar eu stiu cum am crescut la ai mei in casa si nu a fpost dictatura. Plus ca ei nu ne respecta identitatea noastra ca cuplu si trebuie sa fim soldatei care sa execute dorintele lor. Eu am fost de cand ma stiu o fire ascultatoare, docila, insa nu pot la infinit sa fiu asa. Consider ca acum, la 30 de ani, pot sa imi iau singura decizii in viata fara sa dau socoteala ce si cum. Nu vreau sa imi iau un pacat asupra mea, despartindu-l de parinti. El mai poatea avea avantaje materiale in viitor de pe urma lor. La ai mei nu s-ar muta, desi el e mai usor adaptabil decat mine, pentru ca si asa si-ar pierde legaturile cu ai lui. Asa ca in final...nu ramane decat sa plec eu, nu? Am incercat de atatea ori sa ii fac sa ma placa, insa ceva din felul meu de a fi nu le-a placut. Nu neg ca oi fi si eu ciudata pentru felul lor de a fi. Dar de ce sa ne acuzam, cand putem trai separati? In fond oamenii de aleg dupa simpatii. Din pacate, omul pe care il iubesc si alaturi de care vroiam sa am o familie, e in situatia asta si eu sa mai stau la ei in casa nu imi mai vine sa o fac. Ma simt ca intr-o cusca si cand sunt acolo, vreau sa fac orice sa plec, oricunde, numai sa nu stau acolo. Asta simt. E un sentiment ce izvoarste din multe, niciodata nu am simtit ca acolo poate fi casa mea, caminul meu, acasa spun tot la locul unde am trait cu ai mei...De 9 luni de zile, sunt intr-o alta casa, care nu mi-a adus pic de fericire in vaita. Si ma gandesc la viitor, daca ma casatoesc cu el, daca mai apare un copil...mi-e frica de tot ce va veni atunci prin contactul cu ei. Ii simt ca pe o piatra de gat. Daca erau in alt oras sau in alta casa, macar ma consolam ca nu trebuie sa ii vad zilnic. Puteam sa fiu draguta si sa zambesc tamp 3 ore intr-o vizita. Dar asa... Stiu ca nu aveti decat varianta mea de poveste, insa asa cum ati citit-o ce credeti ca e de facut? Mai am alte alternative, ca eu nu le-am gasit? Cum pot sa ii iert ca din cauza lor imi ratez sansa unei relatii cu omul pe care il iubesc si il respect? Sunt un munte de disperare si azi maine trebuie sa iau o decizie, pentru ca nu ma mai pot intoarce de la servici prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat, sa mananc din mancarea facuta de ea,si sa continui sa traiesc in casa lor, cand eu m-am simtit atat de jignita de ei? Va rog, un sfat. Nimic mai mult nu cer. Stiu ca la www.desprecopii.com/forum voi gasi un
raspuns. autor: carmen3,
membra a clubului Desprecopii.com - Iata citeva din raspunsurile venite din partea comunitatii Desprecopii.com. Toate mesajele legate de acest subiect le puteti gasi pe forumul Desprecopii.com - in sectiunea "In unul sau in doi ... mergem mai departe" (aici) >>comentariile comunitatii desprecopii.com Eu nu m-as vedea traind nici macar o
luna in asemenea conditii! Cu atat mai putin sa stiu ca ma asteapta ani de zile
petrecuti in felul asta. ----
Fa-ti curaj....pleaca! ---- Buna scumpo, ---- Nimeni nu iti poate garanta ca iti va fi mai bine daca ramai cu
el, sau daca fiecare isi vede de drumul lui. Sau ca daca eviti convietuirea cu
parintii lui, vei fi scutita de greutati. Sau ca nu veti reusi sa va intelegeti
locuind impreuna. |