Lectie de parenting: 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital

Lectie de parenting: 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital

Lectie de parenting: 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital

  • Nu sunt si nici nu aspir sa fiu o mama perfecta, dar stiu ca tot ceea ce fac pentru copiii mei vine din acel ceva care este mai presus de dorinta de perfectiune, din acel ceva natural pe care orice parinte il detine si care, slefuit de ratiune atunci cand este cazul si lasat in voia inimii ori de cate ori simtirea o cere devine, fara sa constientizam imediat, ingredientul minune care ne face sa fim cei mai buni parinti pentru propriii copii. Iata o lectie de parenting: 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital, cu copilul.

- despre 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital, veti citi:
Nu sunt o mama perfecta dar sunt o mama normala
O zi banală, o migrenă și 5 minute de neatenție...
Tratamentul preferențial de la Urgențe
O noapte de spitalizare în România secolului al XXI-lea
In loc de concluzie...

Nu sunt o mama perfecta dar sunt o mama normala

Am mai spus-o si cred ca o voi mai spune de multe ori – nu sunt si nici nu aspir sa fiu o mama perfecta, dar stiu ca tot ceea ce fac pentru copiii mei vine din acel ceva care este mai presus de dorinta de perfectiune, din acel ceva natural pe care orice parinte il detine si care, slefuit de ratiune atunci cand este cazul si lasat in voia inimii ori de cate ori simtirea o cere devine, fara sa constientizam imediat, ingredientul minune care ne face sa fim cei mai buni parinti pentru propriii copii. Sunt, așadar, cum s-ar spune, o mamă normală... cu bunele și cu relele pe care acest statut le implică.

De curând am trăit o experiență limită, care, cu toate că privită în ansamblu ar putea părea ceva ce nu iese din tiparele obișnuitului, pentru mine a însemnat o lecție de parenting din care am învățat mai multe decât mi-aș fi dorit să învăț și pe care o împărtășesc aici în speranța că unii sau alții vor avea ceva de învățat din ea și că, privind dintr-un alt unghi, la un moment dat, lucrurile se vor schimba în țara asta care îmi e atât de dragă, dar din care îmi vine uneori să fug unde văd cu ochii și să nu mai privesc înapoi.

O zi banală, o migrenă și 5 minute de neatenție...

Zi de miercuri, obișnuită, de vacanță... O migrenă cumplită o transformă însă într-o zi plină de nervi cauzați de durere fizică insuportabilă și de sentimentul de inutilitate pe care ți-l dă orice migrenă ce te împiedică să te poți concentra la ceva anume. Cauza? O criză biliară, una dintre acelea cu care m-am obișnuit de câțiva ani încoace, dar pe care mă străduiesc să le ignor însă atâta vreme cât intervenția chirurghicală nu se impune încă. De data asta pare să fie însă mai intensă ca de obicei, cu atât mai mult cu cât a apărut așa, din senin, fără vreo explicație logică. Cu toate eforturile și leacurile, s-a prelungit până târziu, după-amiază. Mi-am amintit subit că pe undeva, prin cutia cu medicamente trebuie să mai fie vreo folie de Colebil. Am gasit-o rapid, in punga mica pe care am plimbat-o prin concediu de ici colo, preventiv. Am luată două tablete, am pus folia în punga mică și aproape instinctiv am lăsat-o sus, pe cuptorul cu microunde din bucătărie, cu gândul că o voi pune la locul ei, bine ferit de curiozitatea incurabilă a lui Tudor. Apoi m-am îndreptat spre balcon, către un rest de rufe ce-și așteptau rândul la înșirat pe sarma.

Nu cred că a durat mai mult de 5 minute până să mă întorc în bucătărie. Iar când m-am întors, am înlemnit... Foarte tacticos, așezat turcește pe gresie, lângă scăunelul de pe care tocmai coborâse, Tudor se străduia să scoată din găoacea ei ultima pastilă de Colebil din folie. ”Ce faci Tudor cu pastilele, copiii nu au voie să ia pastile singuri pui mic!!” Cuvintele mi se împleticeau printre noduri în gât, căci am conștientizat brusc că din folie dispăruseră toate cele 5 pastile. Era clar, Tudor le înghițise... Panică de moment groaznică! Am încercat din răsputeri să nu-mi exteriorizez starea și să nu-l sperii. „Păi mami, eu tușesc și am luat trei pastile ca să-mi treacă!” mi-a spus cu o inocenta teribilă în glas și privindu-mă speriat căci, se pare, copiii simt mai mult decât văd. Imi ghicise panica.

Lângă el, paharul cu apă pe jumătate plin, iar alături... punguța cu celelalte medicamente plimbate prin concediu... printre ele, două folii incomplete de Paracetamol și Ibuprofen. Am înlemnit la gândul că s-ar putea să fi luat și din acelea, cu toate că un raționament scurt (timpul fusese prea scurt ca să înghită atât de multe, în plus Colebilul e singurul dulce, sub formă de drajeuri alunecoase, celelalte sunt amare...) și mărturisirea lui că a luat doar din acelea m-au făcut să-mi temperez un pic starea de spirit. Dincolo de toate, nu mai era loc însă de panică. Am sunat la medic, apoi la tati și în 20 de minute eram deja la pediatrie urgențe pentru spălături stomacale, despre care auzisem că sunt groaznic de traumatizante.

Tratamentul preferențial de la Urgențe

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă confrunt cu neajunsurile sistemului medical românesc și mai cu seamă cu lipsa de coumunicare a personalului dn multe cabinete medicale sau, ca s-o spunem pe aia dreaptă, cu nejustificatul aer de superioritate și uneori cu impolitețea dusă până la nesimțire, așa că pe drum spre spital m-am înarmat cu răbdare, pentru orice eventualitate, cu toate că numai la asta nu-mi era gândul. Surpriză însă! De data asta lumea e plăcută (atât cât poate fi ceva plăcut într-o astfel de situație). Toată lumea a fost extraordinar de amabilă, toți s-au mișcat mai repede decât mi-aș fi imaginat. Nu ști dacă asta s-a datorat faptului că spălăturile trebuiau făcute cât mai curând pentru a avea efect sau faptului că Tudor țipa cât îl ținea gura că el vrea la mami și că acolo e urât și nu vrea la doctor... Cert este că totul a fost făcut ca la carte și în mai puțin de 45 de minute toată procedura era efectuată, analizele prelevate, Tudor monitorizat. Iar asistentele din jur zâmbeau frumos și încercau să îl calmeze după procesul în sine care nu-i deloc plăcut, mai ales pentru un copil.

Cât am așteptat pe hol și i-am auzit țipetele speriate, m-a cuprins un sentiment cumplit de vinovăție... Cum naiba putusem să las pastilele acolo??? Dar era sus, nu putea ajunge... Ei bine, uite că a ajuns... Doamne, dacă a înghițit și din celelalte??? Întrebarea aceasta, combinată cu frica, învingea pe moment orice logică... Din folia de Paracetamol și din cea de Ibuprofen lipseau câte 3 pastile. Știam absolut sigur că nu fuseseră complete, dar nu puteam garanta câte pastile lipseau înainte să se întâmple isprava. Am povestit tot medicului de gardă, care a decis că este preferabil să rămânem peste noapte internați, pentru ca Tudor să fie monitorizat. Nu-mi surâdea deloc ideea de a petrece o noapte în spital, dar gândul că putea să i se întâmple ceva rău acasă m-a consvins că trebuie să rămânem. Și uite așa a început odiseea...

O noapte de spitalizare în România secolului al XXI-lea

Cât am așteptat să ni se întocmească formalitățile m-am mai liniștit, Tudor era ok, doar speriat de la spălături și de la înțepătura de analize. Mi-a revenit optimismul și, fără să vreau am început să înregistrez detalii care, pe moment au trecut pe lângă mine, dar pe care, acum, recapitulându-le simt cum nu-mi dau pace... De pildă, imaginea unei femei simple, de la țară, cu copilul în brațe... Aștepta pe hol de dinainte să ajungem noi și nimeni n-o băga în seamă. A tot încercat să spună că e grav, că au trimis-o direct la urgențe, dar i se spunea constant și pe un ton răstit că trebuie să aștepte... ”este si aici o ordine, crezi ca-i cum vrea fiecare...” Micutul din bratele ei voma... Se vedea ca era stanjenita si nu stia ce sa mai spuna. Cat timp am stat pe hol am privit-o cu compasiune.

Apoi, cand am intrat la Tudor, m-a izbit in moalele capului replica unei infirmiere nervoase care a intrat dupa mine trantind usa. „Luati-o dom’le pe aia de pe hol cu copchilul ca-mi vomita non stop pe acolo pe jos”. Deci asa… noroc ca-i murdareau ei pardoseala, ca altfel ar mai fi lasat-o cine stie cat pe biata femeie sa astepte. Apoi, dupa ce au adus-o inauntru, cand femeia le-a cerut politicos un prosop ca sa-l stearga pe copil o alta individa, asistenta de data asta, i-a strigat vizibil iritata: “Vezi ca este acolo pe dulap… sau mai bine la tine acasa!” M-am tot intrebat de ce naiba au asistentele si infirmierele noastre din spitalele de stat comportamentul asta isteric… Nu toate, desigur. Cunosc personal femei de aur ce lucreaza in conditii mizerabile in spitale, dar care nu uita sa fie oameni. Dar din pacate sunt minoritare. Majoritatea sunt acre si pline de nervi, de parca ar fi cineva vinovat de frustrarile lor… Am ignorat pe moment toate aceste detalii arhicunoscute de altfel de catre orice pacient care si-a petrecut macar o ora din viata in vreun spital autohton.

Ne-am linistit, asadar, dupa toata agitatia dupa amiezii. Tudor era vioi si rationamentele mele legate de faptul ca nu inghitise decat Colebil erau, se pare, adevarate. Am urmat toate procedurile birocratice, am platit in avans cele 5 nopti de spitalizare (ca doar vorba aia cotizam la CAS ca sa platim cand ni se imbolnavesc copiii), cu toate ca ni se spusese ca cel mai probabil nu avea sa fie decat una, dar nu poti sa te pui cu regula… Singurul lucru care conta cu adevarat era insa faptul ca Tudor era bine. A urmat o noapte fara somn, la sectia de toxicologie, in care asa-zisa monitorizare s-a redus la faptul ca am dormit acolo, intr-un salon infect, cu pereti scrijeliti, cu mecegai pe tavan si cu paturi ruginite, cu o lumina puternica batand in geam si cu o caldura infernala, asezonata cu un tantar care reusise sa se fofileze inauntru prin plasa rupta. In salon, o alta mamica cu puiul ei de aproape doi ani, nedormita de vreo cinci nopti, ne-a tinut companie. A plans si mi-a multumit de nu stiu cate ori ca am stat cu cel mic ca sa se duca la baie si ca sa faca un dus, caci nu indraznise in cele cinci zile, sa le roage de prea multe ori pe doamnele asistente si pe doamnele infirmiere sa o ajute. Daduse la inceput peste una din categoria majoritara, care ii taiase tot elanul cu o replica idioata atunci cand a aflat despre motivul pentru care se afla acolo cu cel mic – “Uite-asa da Domnul copii la aia care nu merita!”. M-a revoltat cumplit si mi-a trecut prin minte reactia pe care as fi avut-o eu… “N-am putut sa le zic nimic doamna, ca aici esti la mana lor… Dar sunt multe si dragute, care nu uita sa fie oameni.” a completat, istovita de atata veghe.

O noapte intreaga statuse cu bebelusul in acelasi salon cu un adolescent reclacitrant ce fusese adus in coma alcoolica. Dar i s-a facut mila asistentei de garda a doua zi si a mutat-o in alt salon care era, de altfel gol… Am ascultat-o si am corelat istorisirea ei cu ce vedeam in jur. Nimic de zis, personalul amabil, asa cum ar trebui sa fie in orice spital. Exceptie a facut doar specialista suprema care ne-a vizitat a doua zi dimineata si care a facut o grimasa sugestiva cand i-am spus ca daca si in ziua respectiva monitorizarea se rezuma tot la faptul ca dorm acolo si atat, as prefera sa ma externez cu Tudor. Nu a ripostat, dar mi-a subliniat apasat ca o fac pe semnatura mea si a tinut sa-mi aminteasca sa nu uit sa-mi recuperez banii pe zilele de spitalizare pe care nu le voi mai sta acolo. In rest… normalitate, la capitolul oameni, caci la celalat, legat de conditii… totul a fost deprimant. Si cred ca imaginile vorbesc de la sine… Cea mai simpatica a fost o infirmiera care m-a intrebat in soapta, dupa ce s-a foit o vreme pe langa mine, daca eu i-am pus 10 lei in buzunarul halatului pe care abia il imbracase. S-a simtit asa de incurcata cand i-am spus “Nu, n-am fost eu…cum as fi putut sa fac asa ceva…” A clipit lung, nedumerita, si a disparut cu bujori in obraji, urmandu-si cautarile discrete.

Ne-am externat, asadar, a doua zi in jurul pranzului, dupa alte forme si formalitati, urmand sa revenim in ziua urmatoare pentru a repeta analizele lui Tudor. Pentru cine a trecut prin experienta numita spitalizare intr-un spital de stat in Romania, sentimentul pe care l-am avut cand am iesit pe poarta spitalului este usor de intuit. Pentru cei care inca nu au trecut prin asta, fara sa dramatizez inutil si fara sa fiu carcotasa, sentimenul e acela al unei eliberari dintr-o celula infecta a unui sistem de alte celule menit nu sa vindece oameni, ci sa-i imbolnaveasca pishic.

In loc de concluzie...

De ce am povestit, usor romantat poate, experienta mea? Pentru ca se poate intampla oricui… Nu trebuie sa fii un parinte rau sau neglijent ca sa treci prin asa ceva. Uneori e suficient un minut de neatentie si cum cu totii suntem oameni, minutul acela poate fi din viata oricaruia dintre noi… Ideal este sa nu se intample, dar daca se intampla nu intra in panica si fa ceea ce trebuie sa faci pentru a trece cu bine peste moment. Personal, pot sa spun ca am trait o dubla experienta… aceea a dramei personale a parintelui care nu suporta gandul ca i se intampla ceva rau propriului copil si aceea a dramei pacientului roman caruia i se face scarba sa se imbolnaveasca nu din cauza bolii in sine, ci din cauza modului in care functioneaza sistemul sanitar in Romania, cu tot ce tine de el. Sunt, desigur, drame ce depasesc cu mult incidentul minor prin care am trecut eu si poate ca pentru unii pare ca ma plang degeaba aici, pentru prea putin… dar tocmai de aceea mi se pare absurd, ca pentru atat de putin cat inseamna, in fond, o situatie ca cea prin care am trecut eu, comparativ cu altele, mult mai grave, trebuie sa intri intr-un mecanism demn adesea de literatura lui Kafka.  

Despre meseria de parinte merita de citit si:

Cand parintii prefera unul dintre copii

Cand parintii prefera unul dintre copii

Pentru foarte multi oameni, fie ca sunt sau nu in masura sa judece aceasta situatie, ideea ca un parinte isi iubeste copiii in mod diferit, favorizandu-l pe unul sau pe celalalt, este ceva…

10 pasi pentru a te calma atunci cand iti vine sa tipi la copilul tau: minighid de calmare

10 pasi pentru a te calma atunci cand iti vine sa tipi la copilul tau: minighid de calmare

Unul dintre cele mai dificile aspecte ale meseriei de parinte tine de felul in care reusim sa ne stapanim propriile emotii si trairi pe care le avem fata de propriii copii si fata de situatiile carora…

Opreste-te o clipa si asculta-ti copilul!

Opreste-te o clipa si asculta-ti copilul!

Traim intr-o lume nebuna, intr-o lume a vitezei, in care multifunctionalitatea nu mai caracterizeaza doar masinile, ci si fiintele umane. Ne fabricam obiective efemere si ne intrecem in a ne exersa…


 

 Comunitatea Desprecopii - Hai pe forumul parintilor


Parintii intreaba, parintii raspund!
In aceasta lista de discutii puteti pune intrebari la obiect altor parinti (Exemplu: Este normal ca baiatul meu cere noaptea lapte?)

 

autor: redactor Anamaria Ghiban - Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2015

Comunitatea Desprecopii

Toate Forumurile

Peste 200.000 de membri inregistrati!

Hai chiar acum in cea mai mare si mai activa comunitate de parinti si discuta despre: Lectie de parenting: 5 minute de neatentie si o noapte de cosmar in spital.

intrebari

Intrebari si raspunsuri

Ai o intrebare pe teme legate de acest articol sau o intrebare in general? Intreaba specialistii Desprecopii.com si alte mamici dornice sa te ajute!

Forumuri Recomandate

PARENTING - sau despre meseria de parinte

PARENTING - sau despre meseria de parinte

Despre MESERIA DE PARINTE. Experiente, intrebari si milioane de nelinisti. Asta inseamna sa fii parinte.
Discutii generale

Discutii generale

LOUNGE DC. Discutii, pareri si impresii. Aici ne adunam pentru a ne cunoaste.
Discutii generale

Discutii generale

LOUNGE DC. Discutii, pareri si impresii. Aici ne adunam pentru a ne cunoaste.
Familia Verde

Familia Verde

Vrem sa ne aparam familia de asediul poluarii, si chimicalelor. Iubim natura si vrem sa traim cat mai natural putem. Pentru mai mult verde.

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publica (ramai anonim) dar completarea corecta este necesara, mai ales in cazul in care astepti raspuns. | Toate campurile trebuie completate!

Ai o intrebare? APASA AICI pentru rubrica de intrebari SAU intreaba pe FORUMUL DESPRECOPII