De ce vara mea este altfel: coordonate subiective

TEMA: Ciocolata pentru suflet | 0 | 14/8/2017

Vara ”mea” (asta dacă există câte un anotimp creat după gusturile și preferințele fiecăruia) nu are nimic din explozia de exuberanță, de veselie estivală forțată care ni se bagă pe gât prin televizoare, panouri publicitare, monitoare de calculator și hituri de muzică (foarte) ușoară începând cu luna mai si până-n începutul toamnei. Nu e vara cu ”la mare, la soare, fetițele sunt goale” sau variațiuni pe aceeași temă, cu corpuri perfect sculptate care se tolănesc pe nisip și se scufundă în valuri. Nu e nimic din toată promovarea asta obsesivă a distracției, a soarelui arzător, a coctailurilor cu umbreluțe și a vacanțelor în locuri mai mult sau mai puțin exotice...

in acest articol veti citi mai multe despre:
Mărturisesc: detest vara
Tentațiile sunt nenumărate...
N-o să-i înțeleg niciodată
Vara ”mea” are alte coordonate

Adevarul crunt despre vacanta de vara a familiei: distractie cu orice pret

Conform mitului solid ancorat în mentalul colectiv, vara și concediul aferent este o perioadă de binecuvântare, de relaxare obligatorie și de călătorii neîntrerupte înspre cele mai diverse destinații cu unicul scop al distracției. Distracție cu orice preț, acesta e dezideratul suprem al oamenilor muncii – incluzând, nu-i așa, părinții, care au cel puțin o normă în plus de efectuat acasă, după terminarea corvoadelor aferente serviciului.

Se fac planuri cu luni bune înainte, se rezervă bilete prin early booking, se caută cele mai bune variante pentru cei mari și cei mici deopotrivă. Dacă se poate, hotelul să aibă și piscină supravegheată pentru copii, și spa cu saună și jacuzzi pentru mamă, și bar dotat cu televizor cu ecran lat pentru tata, și șezlonguri plasate în loc umbros și răcoros pentru bunicii care vin să aibă grijă de nepoți. Să fie aproape de mare, să aibă aer condiționat, room service, punct de prim ajutor (în caz de Doamne-ferește) excursii organizate și dacă se poate, doar dacă se poate, servicii de manichiură-pedichiură.

Probabil că dacă obiectivul "distracție cu orice preț" ar fi o sarcină de serviciu, n-ar fi urmărit cu mai multă râvnă de toți cei care se află în concediu. Și obligatoriu, la sfârșitul perioadei de așa-zisă odihnă, trebuie să încarci pe rețelele de socializare dovezile: copilul construind fericit un castel cu nisip. Copilul dându-se în mașinuțe în parcul de distracții. Familia la restaurant pe faleză încercând fructe de mare. Tu la răsărit, din profil. Voi doi în valuri, ținându-l pe cel mic de colac să nu-l ia curenții.

Mărturisesc: detest vara

Cu riscul de a-mi forma o imagine de total mizantrop și eventual de cea de pretendentă la rolul principal din filmul ”Grumpy middle-aged woman”, mărturisesc: detest vara. Și pozele alea ce mustesc de fericire estivală sunt niște minciuni inventate de operatorii din turism. Sau, în cel mai bun caz, o capcană perfidă în care ar putea cădea, eventual, și prietenii tăi care și-au propus ca în acest concediu să stea liniștiți la umbra nucului din curtea proprie.

Da, recunosc, sunt grumpy, iar canicula asta inumană mă face grumpier, partea a doua. Și am fost in concediu, la marea "mea", am făcut pozele menționate mai sus și recunosc efectele benefice pe care un concediu la mare în plină vară le are atât asupra copiilor (aerosoli, vitamina D & comp) cât și asupra ălor mari (dimineața în care am zăcut pe șezlong cu o cafea cu gheață în dreapta mea: priceless). În același timp, recunosc – o, cât de bine - și realitatea de dincolo de pozele mai sus-amintite.

Copilul care construiește castelul de nisip va face seara insolație, în pofida pălăriuței, cremelor și îndemnurilor repetate până la obsesie "hai la umbră". Caută-i medicamente, fă-i împachetări, stai cu el sub duș, rămâi cu el în cameră în ziua următoare.

Tentațiile sunt nenumărate...

Mașinuțele sunt doar una din sutele de tentații din Luna Park, trebuie să le încercăm pe toate, și o facem, că deh, o dată pe an e concediu, ce contează că jucăriile cumpărate sunt de doi bani (vorba vine) și se strică în ziua următoare, sau că mai are o mie identice acasă, sau că ne-am depășit bugetul încă din prima zi, sau, și mai rău – că te ia copilu’ lângă el pe montagne russe și-ți ții ochii închiși, și mâinile încleștate, și fălcile crispate – dar încremenite într-un rânjet larg, ca nu cumva să creadă oamenii de jos că, doamne ferește, nu te distrezi.

Fructele de mare de la restaurantul de pe faleză sunt congelate și cumpărate din supermarket, le găsești și la tine acasă, aceleași, dar la cu totul alt preț. Știi care ar fi o alternativă mai bună? Să cumperi marfă identică de la pescarul care-și vinde marfa pe dig și să-ți faci un grătar în curtea vilei tale. Dacă activitățile de acest gen se încadrează în viziunea ta de concediu reușit.

Iar tu ai ajuns la răsărit pentru că n-ai reușit să dormi din cauza mașinilor care claxonează sub geamul tău, a muzicii de la restaurantul din apropiere sau a tânțarilor pe care nici o cremă de protecție nu i-a ținut departe.

În fine... cu siguranță că o vacanță la mare cu familia are farmecul său indiscutabil. L-am trăit și eu anual, însă asta nu mă face să fiu oarbă la părțile astea mai puțin roze și care nu apar niciodată în pozele distribuite prietenilor. Probabil ține de afinitățile particulare ale fiecăruia. Am prieteni care tânjesc tot anul după vară și concediu, care sunt solari prin tot ceea ce gândesc și fac, care și-ar muta domiciliul la mare și ar sta la plajă până s-ar carboniza.

N-o să-i înțeleg niciodată

La fel cum, sunt convinsă, provoc la rândul meu ridicări mirate de sprâncene atunci când spun că detest vara. Dar ăsta e adevărul, în termeni generali: o detest. Nu pot nega că sunt aspecte care-mi dau anumiți fiori care-ar putea fi la o adică identificați drept ”plăcere”. Atât doar că aceste aspecte nu se pot vedea, promova obsesiv la televizor și posta pe Instagram.

Vara "mea" (asta dacă există câte un anotimp creat după gusturile și preferințele fiecăruia) nu are nimic din explozia de exuberanță, de veselie estivală forțată care ni se bagă pe gât prin televizoare, panouri publicitare, monitoare de calculator și hituri de muzică (foarte) ușoară începând cu luna mai si până-n începutul toamnei. Nu e vara cu ”la mare, la soare, fetițele sunt goale” sau variațiuni pe aceeași temă, cu corpuri perfect sculptate care se tolănesc pe nisip și se scufundă în valuri. Nu e nimic din toată promovarea asta obsesivă a distracției, a soarelui arzător, a coctailurilor cu umbreluțe și a vacanțelor în locuri mai mult sau mai puțin exotice. Căldura mă moleșește, mă irită (dacă încă nu a devenit evident) pielea mi se arde și mă pișcă, transpir și palmele mi se lipesc molatic și grețos de bara murdară de la coșul de cumpărături. Vara și canicula mă împresoară ca într-un vălătuc de vată de zahăr lipicios care filtrează sunetele, îmi încetinește reacțiile și-mi dă o constantă și enervantă durere de cap. Vara, domiciliul meu se mută în bucătăria open-space (singurul loc cu aer condiționat) cu ferestrele închise ermetic să nu scape vreo undă de dogoare, cu draperiile trase să nu văd monstrul galben de pe cer care pare a o fi luat razna zilele astea. Vara, gândurile îmi incetinesc, intru într-o transă somnambulică ce pare a-mi controla rațiunea și a o pune pe viteza întâi. Vara mi-e prea cald să gândesc, să analizez, mi-e prea cald să citesc, mi-e prea cald să ies măcar până la magazin, mi-e mult prea cald ca să gătesc, să dorm. Vara mi-e mult prea cald ca să fiu eu.

Vara ”mea” are alte coordonate

Cu totul alte coordonate. Vara mea e plictis, moleșeală, tihnă la umbra din cerdacul unei căsuțe la munte. Ce îmi place, la vara mea? Să stau la o terasă cochetă seara, la asfințit, cu un pahar de vin în față. Și-mi plac diminețile de la munte, cu iarba plină de rouă încă nezvântată, și recunosc că ador cerul ireal din nopțile de vară pe care-l găsești doar în Apuseni. Vara este, pentru mine, o chestiune olfactivă mai mult decât orice alt anotimp. Vara, îmi place mirosul de flori de tei care acompaniază începutul vacanței. Îmi place, nostalgic, mirosul de vinete și ardei copți care inundă străduțele din cartierul meu în plin sezon. Și cel de fân cosit amestecat cu flori, asezonat cu țârâitul greierilor. Cel al bujorilor. Sânzienele. Floarea-soarelui care-și scutură praful galben de pe stamine pe fața mea de masă.

Cand simt mirosul toamnei ...

Am spus de multe ori că m-aș muta fericită pe perioada verii într-o zonă friguroasă, să scap de caniculă, de transpirații, de depresiile sezoniere, de plictis. Dar știi de ce n-o s-o fac? Pentru că, în pofida tuturor celor de mai sus, primul miros de toamnă, prima lumină mai blândă, primele fire transparente ale păianjenilor ce vestesc venirea lui septembrie, primele frunze care cad, toate acestea îmi săgeată inima anual cu o nostalgie dureroasă și vie și mă lasă mereu descumpănită și goală, dezarmată de orice furie și de orice resentiment.

Sunt, la fiecare final de vară, victima unui sindrom Stockholm al cărui vinovat este ea, vara. Și atunci, de-abia atunci cînd pleacă, o iubesc cu adevărat. Așa cum se întâmplă uneori și cu oamenii, nu?

Daca ai avut vreodata sentimentul de trezire la realitate ce alunga orice urma de posibila nostalgie ...

Ti s-a intamplat vreodata sa ai revelatia dureros de concreta a trecerii timpului, care altereaza amintirile si senzatiile ce-ti dadeau, odata, senzatia de delicioasa imponderabilitate?

Ai avut vreodata sentimentul de trezire la realitate ce alunga orice urma de posibila nostalgie? ... mai departe