(Ne)Fericirea de a fi parinte singur

Fericire, nefericire, singuratate, implinire... sunt notiuni atat de relative, incat ma intreb daca incercarea de a le defini teoretic in vreun fel sau altul si-ar mai avea rostul. Fiecare dintre noi isi are propria fericire / nefericire, la fel cum fiecare se simte sau nu mai mult sau mai putin singur intr-un moment sau altul al existentei. Nimic din toate astea nu ne opreste totusi sa visam cu ochii deschisi la clipa in care ne vom fi simtit impliniti ca oameni... Imi trec prin minte uneori astfel de ganduri abstracte.

Nu stiu daca ele vin din frustrari acumulate in timp si framantate in cuvinte care nu se vor a fi neaparat intelepte sau din urme adanci de bucurii traite intens in cele mai neasteptate clipe ale vietii mele. Cert este, ca peste toate, ganduri si filozofii, se asterne subit o concretete uluitoare in clipa in care imi constientizez statutul pe care il am de cativa ani buni si pe care mi l-am consolidat de curand, dublandu-i impactul asupra existentei mele - sunt PARINTE. Cititi si: Despartita, dar nu singura

 Eu personal nu cred ca suntem facutzi sa traim singuri. Iar ciinele si pisica in niciun caz nu suplinesc lipsa unui partener! In momentul in care exista copii, intr-adevar sa e mai dificil sa traiesti in doi (nu ne referim la parintii copiilor) insa si aici depinde de asteptarile fiecaruia. Daca pleci la drum intr-o relatzie cu gindul ca "sa-l inlocuiasca pe tata/mama", din start relatia e esuata (din punctul meu de vedere). Daca pornesti o relatie cu gindul copilul/copiii sa aiba un prieten, un partner de discutie, deja sansele de reusita sunt mai mari! Tu ca parinte esti responsabil de cresterea si educarea copilului si nu partenerul! (andacos)

Ideal vorbind, acest lucru nu ar trebui sa-mi influenteze semnificativ trairile mele interioare cele mai profunde. Pentru ca da, fericirea o traiesti in interior si, oricat de incredibil ar parea, o traiesti singur, chiar si atunci cand o imparti cu cineva. E un mic paradox acesta, dar, despre el... altadata. Sunt tot eu, nu sunt altcineva si totusi... Statutul de parinte ne schimba perceptia asupra lumii in care ne ducem existenta.

A fi parinte nu inseamna a te condamna la nefericire personala, a trai doar prin si intru fericirea propriilor copii. Propria fericire nu devine sau nu ar trebui sa devina o simpla aspiratie egoista. Da, ti se schimba viata in mod radical, da, incepi sa vezi lucrurile din perspective pe care poate nu ti le-ai inchipuit vreodata si da, copiii sunt parte din fiinta ta si asta nu are cum sa nu iti influenteze modul de a simti fericirea / nefericirea / singuratatea - notiuni abstracte care incep sa se concretizeze subit sub impulsul incercarii firesti de a te adapta la noul statut. Cititi si: 5 greseli pe care le fac parintii divortati

 

 Grav e ca uneori adultii gandesc egoist, doar in favoarea lor. De-a dreptul dezastruos este cand la mijloc e si un copil... el va fi singurul care va suferi pe termen lung sau chiar nelimitat, care va fi debusolat. Pentru mine primeaza binele copilului, stabilitatea lui emotionala, fizica si psihica. Fac si eu parte dintre cei carora le este bine, care fac cam tot ce vor, cand vor, cum vor ... copiii. Mie personal mi se pare mult mai relaxant asa. Ne-am adaptat noii (de acum relativ veche) situatii si incerc sa ii ofer copilului meu tot ce are nevoie pentru a creste frumos si echilibrat. (emanouela)

 Indiferent ce motive si ce circumstante au determinat o femeie sa faca un copil, indiferent ca este intr-o relatie sau nu, copilul trebuie crescut, hranit, schimbat , s.a.m.d. Si cand esti singur, este de doua ori mai greu, ca n-are cine ajuta (de cele mai multe ori). Este o responsabilitate asumata pe viata si cred ca asta trebuie sa avem in vedere im primul rand. (Lorelei_19)

Lucrurile vin insa de fiecare data de la sine si aproape ca nu ai timp sa te gandesti daca tu, ca om, ai ramas fidel propriilor idealuri interioare sau daca, fara sa vrei, te proiectezi in propriii copii, uitand de tot ceea ce simteai, traiai, gandeai inainte. Iar atata timp cat schimbarea, profunda sau nu, se produce in doi, firescul ei devine o certitudine.

Ce se intampla atunci cand, brusc, lumea se imparte la 2 si te trezesti ca lucrurile devin altfel decat pareau ca vor fi?

Ce se intampla cu fericirea, cu iubirea, cu singuratatea si cu alte cateva cuvinte mari atunci cand, dintr-un motiv sau altul, povestea in 2 ajunge la final si te trezesti deodata ca statutul tau de PARINTE este ajustat de circumstante, transformandu-se in altul, problematic - PARINTE SINGUR?

 Eu sunt mama singura. Fetita nu este recunoscuta de tata. Nu am avut pensie alimentara, nu am avut suport. Pana la 3 ani jumate ne-am zbatut amandoua, mai ajutate, mai incurcate. Eu am mers la facultate, ea la cresa cu program saptamanal. Da, am fost o denaturata (cum or sa spuna multi cei care vor citi) si mi-am lasat copilul la cresa. Dar, doar eu stiu cat jeleam in fiecare luni si cum zburam in fiecare vineri. Am gasit pe cineva si am zis sa incerc sa-i ofer o familie. Nu a fost o mare dragoste, dar am zis sa incerc. Am esuat lamentabil. Am trecut printr-un divort plin de scandaluri. Ea a suferit alaturi de mine si m-a sustinut. Imi spunea:  mami eu te sustin in tot ceea ce hoatarasti. O sa fie bine. Am incredere in tine.  Am fost noi doua, dar din pacate eu nu aveam starea necesara sa ne facem de cap foarte mult. Acum e in vacanta, se bucura de copilarie. In toamna, vreau sa mearga la un psiholog, sa inteleg cum a afectat-o totul. Si chiar daca voi avea o relatie, tot mama singura voi fi. Nu mai incerc sa-i caut un tata. Maxim, un prieten, daca ea va considera necesar. (aliclara)

 Experienta m-a invatat ca nu-i totuna sa fii mamica singura de fetita cu a fi mamica singura de baiat. E mai problematic cu lipsa modelului masculin in ultimul caz. Deocamdata noua ne e bine asa, dar asta din strict punctul meu de vedere. Sunt convinsa ca baiatul meu ar prefera sa fim cel putin 3, daca nu mai multi... Acum fiind si departe de casa, sentimentul s-a accentuat. Ce te faci insa cu increderea in viabilitatea unei noi relatii... Eu una mi-am cam pierdut-o si nu stiu cum sa fac s-o regasesc. (Kallista)

Suferi (sau poate doar te eliberezi de o povara), te zbati intre tine si cei din jur, te obisnuiesti cu ideea, faci compromisuri noi si apoi, intr-o buna zi, ajungi pe acelasi drum, al cautarii involuntare a fericirii. De data asta esti insa singur... parinte singur. Te scoate asta din cursa pentru fericire, in care ne lasam cu totii prinsi val vartej? Nu, cu siguranta nu! Si asta pentru ca fericirea, asa cum spuneam la inceput, e atat de relativa, incat uneori nici nu ne dam seama ca am trait-o, de fapt. A fi parinte singur nu inseamna a fi un condamnat la nefericire, pe veci. In mod cert, nimeni nu ajunge sa fie parinte singur din prea multa fericire. De obicei orice poveste care se termina, aduce cu sine nefericiri de toate felurile, mai mici sau mai mari, dupa masura sufletului fiecaruia. Asa incat, mi-e greu sa cred ca, cel putin la inceput, exista parinti singuri fericiti, oricare va fi fost motivul despartirii de celalalt parinte.

N-am pace, gandindu-ma ca nu sunt facuta si NU VREAU sa traiesc singura.

 

N-am pace, gandindu-ma ca nu sunt facuta si NU VREAU sa traiesc singura. Incerc sa ma amagesc destul citind o carte sau mergand la un teatru sau intalnindu-ma cu prietenele sau mai stiu eu ce!
Nu merge. Am nevoie de un partener - adult cu care sa mai impart din ganduri, apasari, chiar bucurii. Ei, da, am nevoie de afectiune! Cine nu are nevoie? (crisseis)

 Eu nu stiu daca e fericire, ma simt zi de zi ca intr-un razboi de unde trebuie sa iesim vii, dar cand bifez cate o zi ma simt bine :-). (szivarvany)

 Nu-mi dispretuiesc statutul de femeie singura, dar nici nu mai fac niciun fel de demers in acest sens. Despre ce optiuni are o femeie singura, cu copii dintr-o alta casnicie, eu cred ca are exact aceleasi sanse ca o femeie care nu are copii, desi la o anumita varsta sa iei un ,,cavaler'' numai e chiar asa de usor. E adevarat ca nu este usor sa iubesti copiii altuia, dara asta este valabil si pentru noi femeile. Daca partenerul ar veni cu propriul copil credeti ca noi l-am putea iubi neconditionat? Poate da, dar poate nu. Eu cred ca important este sa iubeste ,,omul'' sa fie aceea chimie si atunci accepti si reusesti sa treci peste. Nu sunt disperata, dar nici nu pot sa zic ca-mi iubesc statutul de femeie singura. (anuscha2009)

 

La inceput exista, cum spuneam, zbaterea, transformata apoi, treptat, in echilibru, pe care, cel mai adesea, il gasesti in copii. O vreme... mai scurta sau mai lunga. Iti duci viata intre responsabilitati dublate, intre nevoia de a te impaca cu trecutul si dorinta de a-i oferi copilului tau un model frumos de familie, pentru ca da, formati inca o familie, chiar daca una care iese din tiparul acceptat in genere de ceilalti. Odata cu obisnuinta si cu experimentarea unui alt mod de a cauta fericirea, vine si intrebarea (a ta sau a altora) - Oare chiar esti un om fericit? Nu-ti pretinde nimeni un raspuns cert, insa simti cu toata fiinta ta ca raspunsul acesta este imboldul de care ai nevoie pentru a-ti slefui pe mai departe drumul prin viata.

Cat despre singura si fericita nu stiu ce sa zic. Fericirea aceasta exista la orice parinte de cand isi tine prima data copilul in brate, creste cand cel mic iti zambeste, vine la tine , zice mama si asa mai departe. Dar in acelasi timp cand apar probleme gen sanatate sau orice altceva aceasta fericire se face mica de tot. Mie imi place tare mult proverbul acela ca e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil si asta incerc sa fac de cand am ramas  singura sa implic pe toata lumea din jur in cresterea lui. sa existe pe langa el atatea persoane care sa-l iubeasca si ocroteasca incat sa poata, cand va fi nevoie, sa vorbeasca cu cineva. (ernestina)  Si eu sunt tata singur si sincer sa fiu sunt fericit. Dar exista o problema la care noi parintii singuri nu ne gandim indeajuns de mult. Copii cresc si acea lumina care in fiecare zi ne lumineaza casa devine din ce in ce mai absenta. Noi traim pentru copii si toata viata ne-o dedicam lor, dar incet, ne trezim singuri intr-o casa goala doar cu pisica si cu cainele. Cum trecem peste asta? (TataAmerican)

Mai ai oare nevoie de un alt partener in cursa spre fericire? Poate ca da, poate ca nu... O vreme te amagesti ca a fi parinte iti este de ajuns, ca o noua iubire (da, da, iubirile pot fi noi si vechi si trecatoare si eterne si... de toate felurile) n-ar insemna decat o complicare inutila a lucrurilor pe care iti place sa le crezi simple. Uneori amagirea iti este alimentata de noi esecuri, care te fac sa meditezi serios asupra propriei (ne)fericiri. Iti spui ca totul e perfect asa cum este (exista oare perfectiune?) si imbratisezi in mod constient refuzul oricarei alte schimbari. Te simti bine cu alegerea facuta, iti repeti ca ai ales varianta cea mai buna pentru tine si pentru copilul tau, caruia nu vrei sa-i construiesti mituri false cu tati si mame de imprumut, refuzi sa te gandesti ca va veni o zi in care copilul tau isi va lua zborul catre o alta poveste, a lui, in care tu vei fi, in cel mai bun caz, un personaj secundar, daca nu simplu spectator. Si toate astea pentru ca te incapatanezi sa fii un parinte singur fericit. De fapt... poate ca si esti un parinte fericit... atata timp cat crezi asta.

Copiii crescuti in familii monoparentale sunt la fel de iubiti , ingrijiti si educati, empatici, inteligenti, isteti, destepti, stralucitori, fantastici si bine-nteles superbi ca restul copiilor de pe Terra obtinuti natural sau prin FIV sau adoptati, nascuti natural sau prin operatie de cezariana, botezati sau nu, hraniti cu LM sau LP. (szivarvany)  Chiar si o femeie divortata cu un copil (spun asta pentru ca exista asa un mit cum ca femeile divortate cu copii ar trebui sa se multumeasca cu destul de putin, doar pentru  privilegiul de a nu mai fi singure) isi poate intilni jumatatea aia care nu-i cere sa gateasca, sa spele, sa trebaluiasca, iar el sa stea la tv! Viata de cuplu poate fi foarte frumoasa si minunata, trebuie doar sa gasesti persoana potrivita!(andacos)  Nu fac apologia singuratatii, cred ca un copil are nevoie de doua modele , unul masculin si unul feminin, pentru a-si construi o personalitate completa. Dar in egala masura stiu pe pielea mea ce rau e sa cresti in tensiune si vieti practic paralele... (Eleni)  Chiar daca a ramane o mama singura va fi pana la urma o optiune pentru mine , traiesc totusi sentimentul unei neimpliniri. Mi-as fi dorit sa ofer copiilor mei un model de familie armonioasa, asa cum eu n-am regasit-o la parintii mei. Am ramas cu gandul ca echilibrul si viata viitoare a unui copil sunt foarte mult influentate de modelul de familie al propriilor parinti. (crisseis)

Ce te faci insa daca (sa presupunem doar... ), cu toata inversunarea ta de a refuza orice alta incercare a iubirii de a se amesteca in fericirea ta de parinte singur, intr-o buna zi existenta linistita iti este ireversibil tulburata gingas de o alta fiinta? Fugi? Te transformi in piatra? Iti revizuiesti brusc principiile si te lasi in voia valurilor? Nu stii... inca. Cititi si: Cat de vitregi sunt parintii vitregi ...

Mda...ar fi frumos... DAR eu sunt de parere ca nici un barbat pe lumea asta nu va fi in stare sa iubeasca copilul altuia ca si cum ar fi al lui. Si atunci pentru ce sa imi complic existenta si pentru ce sa rup din timpul (si asa insuficient) petrecut cu copilul meu???? Eu am deja un partener, e drept ca nu are decat 1 an si 10 luni dar nu ii vb ca unui bebe ci ca unui copil mare care trebuie sa stie ca noi doi formam o echipa si care intelege tot ce-i spun si sunt mandra de viata mea uneori obositoare, alteori stresanta dar de cele mai multe ori minunata si nu as schimba cu nimic asta. (diana1373)  Eu nu pot sa spun ca imi este greu sa fiu mama singura, dar nici ca e cool sa fii mama singura. Nu suport nici exprimarea ,,ce bine ne este numai noi doi'' (mie si copilului) Si mie imi este frica de ziua batranetii, chiar de adolescenta fetei, pur si simplu nu ma vad singura, locuind singura, uitandu-ma la telenovele sau plecand la bai. Dar nici cu sot nu ma vad . Eu daca as mai avea vreodata vreun sot desi nu cred as vrea sa se poarte ca un adevarat tata cu fata mea. Mie nu mi prea place ideea, s-a mai amintit si aici de ea, am vazut si pe la alte case, ne cuplam dar fiecare cu familia lui. (anuscha2009)

Si aici ar trebui sa ma opresc, pentru ca optiunile sunt atat de diferite si atat de subiective...

Nu pot totusi sa nu constat ca, intamplator sau nu, scriu aceste randuri intr-una dintre zilele in care sunt, temporar,  parinte singur din cauza unei delegatii prelungite a celui pe care l-am lasat la un moment dat sa-mi tulbure frumos existenta. Pentru o saptamana sunt doar eu si copiii. E amuzant, e frumos, e epuizant, abia daca am timp sa-mi amintesc cine sunt. Iar acum, la capatul ei, simt ca-mi vine sa urlu de dor si-mi trec prin minte clipele in care am fost, cu ani in urma, pentru o vreme, parinte singur de-adevaratelea. Ma intreb acum, daca as fi rezistat vreodata pana la capat in singuratatea sufletului meu de atunci. Poate ca da, poate ca nu... Ma bantuie din nou, aceeasi intrebare cu raspuns incert - Oare chiar exista parinti singuri fericiti? Imi privesc pentru cateva secunde puiul care doarme, apoi mintea imi aluneca la celalalt pui care e la scoala. Si mi se face iar dor de imbratisarea calda a omului care nu mi-a permis sa mai fiu parinte singur. Nu stiu raspunsul la intrebare. Cred ca fiecare il poate gasi doar pentru sine. Stiu doar ca, daca exista parinti singuri fericiti, eu n-as fi putut fi niciodata unul dintre ei.

Topicurile care m-au inspirat:

Parinti singuri, fericiti

Optiunile unei femei/mame singure

Tati singuri

Meseria de parinte

Haine prea sexy pentru fetite?

Cum raspund parintii pentru faptele copiilor

Testosteronul naste genii?

Unde ar fi mai fericit copilul tau ?

Pe cine iubeste mai mult copilul, pe mami sau pe tati?

Confesiunile unei mame de baiat

A tolera, toleranta..

Ofera-i copilului tau viitorul dorit

Copilul singur la parinti

Cand un parinte moare ...

Mai multi copii = mai multe bucurii

Copilul unic la parinti: despre crestere si educatie

Cum ne-a schimbat diabetul viata ...

Incepe scoala  11 sfaturi de organizare pentru parinti

A deveni mama: o transformare dramatica

Cat de vitrega e mama vitrega?

Fratii  ajutati-i sa se inteleaga bine

autor: redactor Anamaria Ghiban - Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2023

 

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️