Frumusete Moda Dragoste & Sex Astro/Horoscop Calatorii Sanatate Cariera Nunta Casa Copii Suflet
  Acasa | Noutati | Comentarii |    Vreau sa devin membru! | SuperForum | Mica Publicitate | Top articole
|


ARTICOLE
Probleme in relatie
Jurnalul unei femei înşelate
Regulile unei desparţiri elegante, după Jennifer Aniston
5 tipuri de femei pe care barbatii ar trebui sa le evite
Tipul de femeie Renee Zellweger
Tipul de femeie Angelina Jollie
Tipul de femeie Matura si cu Experienta
Tipul de femeie Monica Columbeanu
Tipul de femeie Marie Curie
Sa stii cand sa pleci...
Diferente intre femei si barbati
Start ->  Super Dragoste Super Sex -> Jurnalul unei femei înşelate

Trimite unei prietene   Versiune print   Evalueaza  Comentarii (26)

Jurnalul unei femei înşelate

Evaluat de cititori:(990 voturi)
Ţi s-a întâmplat vreodată să ajungi acasă cu 10 minute prea devreme? 10 minute. Cât fumezi două ţigări sau bei o cafea în grabă, ori îţi tragi sufletul pe o bancă. Zece minute în care străinul sau străina din casa ta ar fi putut dispărea, iar tu ai fi putut trăi în continuare cu iluzia relaţiei aproape perfecte pentru care obişnuiai să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, ori de câte ori vedeai pe stradă oameni singuri. Ai citit vreodată jurnalul unei femei înşelate?

Supereva îţi oferă câteva file dintr-un jurnal amar.

Aceasta este cea mai tristă poveste a celei mai frumoase zile, aşa cum o cântă şi Alexandru Andrieş dimpreună cu frumoasa sa Maria.

"Un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi
ar fi dacă m-ai putea minţi
ai da ceasul înapoi, ai fierbe două  ouă moi
mi-ai spune că-n casă suntem doar noi...
Tăcerea te-ar ajuta să scapi de întrebarea mea, din toate întrebările cea mai grea
când seara s-ar face gri, nu te-ai mai putea stăpâni...din baie la telefon ai vorbi
cu glasul întunecat, cu aerul îmbufnat, orice numai să mă vezi plecat
Şi-atunci, te întreb mai ştii? Cea mai frumoasă zi a fost la-nceput, când
nu mă puteai minţi..."

Avea doar un firicel de voce, dar o amuza gândul că de cealaltă parte a firului, interlocutorul rămăsese cu gura căscată. Câte nebune îi cântaseră vreodată Andrieş la telefon?
- Ţi-a plăcut?
- Da, Bubu...
- Ok, atunci îţi dăruiesc melodia asta.
- Mulţumesc, mulţumesc..

Trei ani mai târziu, după multe eşecuri s-au regăsit într-o gară, pe la cinci dimineaţa. Îi trimisese un mesaj cu o seară înainte. "Dormi?" A răspuns imediat. "Ce e cu tine?" "Nimic, sunt în tren, vin acasă. Mă întrebam dacă ai veni să mă iei de la gară." "La cât ajungi?" "Pe la cinci dimineaţa." "Aş veni..." "Dar?" "Nici un dar. Am să fiu acolo".
A dus-o acasă. În taxi i-a luat mâinile îngheţate în ale lui, ca şi cum de când lumea ar fi ţinut-o aşa, strâns lângă el, protejând-o, încălzind-o, apărând-o. Acasă ea a făcut o cafea şi apoi, după un duş fierbinte ("lasă-mă să dau jos cfr-ul de pe mine" îi spusese peste umăr) au stat câteva ore pe canapea, au ascultat Pink Floyd şi s-au ţinut în braţe.

Patru luni mai târziu se mutau împreună în casa lui. O lăsase să aleagă culorile, să comande mobila, să asorteze covoarele, să-şi  aranjeze cărţile în bibliotecă şi florile pe pervaz dar mai ales o lăsase să pună la uşă o hârtiuţă pe care scrisese cu litere cursive numele lor de botez. Fără nume de familie. Totul era perfect.

Părinţii o plăceau (sau aşa lăsaseră să se înţeleagă). Plănuiau să se căsătorească în primăvara viitoare. Din când în când se uitau împreună lafotografii cu  rochii de mireasă, pe care ea le căuta pe  internet şi apoi îl întreba "ei, care îţi place?" "asta, Bubu...cred că asta te-ar prinde bine".


E adevărat că el nu avea o slujbă, era greu să găseşti un loc de muncă bine plătit pentru ore convenabile de lucru. Şi-a petrecut toată vara alergând de la un interviu la altul, dând teste peste teste, aşteptând să-i sune telefonul. Ea mai obosea din când în când. Nu voia să le lipsească nimic, nu voia ca eli să se simtă aiurea pentru faptul că nu îşi permiteau prea multe, încerca să nu-i facă reproşuri, să nu-l pună în nici un fel într-o poziţie care să-i rănească orgoliul masculin. Şi de cele mai multe ori reuşea. Dar, din când în când obosea şi anunţa sus şi tare că abia aşteaptă o relaxare fiscală, măcar trei luni în care să nu se mai gândească la facturi şi bugete.

Pe măsură ce timpul trecea el se întuneca, începea să simtă că nu se mai poate mult timp aşa. Dar tăcea, nu era obişnuit să vorbească despre grijile lui. De câte ori simţea că i se clatină încrederea în bărbatul ei cel minunat, ea număra motivele pentru care putea fi fericită. Era un bărbat bun, nu lipsea niciodată seara de-acasă. Ştia întotdeauna să spună exact ce trebuie ca s-o facă să zâmbească...la începutul relaţiei lor o răsfăţase cu flori, cărţi şi bomboane, mici gesturi pe care atât de puţini se mai chinuie să le facă. Se completau perfect. Ascultau cam aceeaşi muzică, le plăceau aceleaşi filme, erau pasionaţi de internet şi amândurora le făcea plăcere să pălăvrăgească prin yahoo messenger cu prieteni din toată lumea. Cântau la chitară, amândoi, el mult mai bine decât ea, dar uneori chiar reuşeau cu chiu, cu vai să îşi acordeze chitarele în aceeaşi tonalitate şi să cânte câte ceva.
"Domnişoara Mutzi" îi spunea. O alinta în toate felurile, de cele mai multe ori, venind de la el, cele mai ciudate apelative sunau bine. Nu-i spunea pe nume decât dacă era supărat şi voia să apese nuanţa asta de supărare. Atunci îi rostea întreg numele, uşor sarcastic...Nu se supăraseră ei de prea multe ori, de fapt nu se certaseră niciodată şi dacă vreodată se îmbufnau, ea întindea prima mâna, "haide, iubitule, n-are rost, ia-mă în braţe."

Îi mulţumea lui Dumnezeu că în sfârşit, în viaţa ei era un bărbat care o voia pentru ceea ce era. Nu încerca să o schimbe, îi accepta pasiunile, era cald şi atent..."Lasă, iubitule, uite, suntem împreună, suntem sănătoşi, asta e cel mai important...le răzbim noi pe toate..." "Da, măi, iubito, dar tu crezi că mie mi-e bine aşa? Măcar firma asta de ar merge..." "O să meargă, ai să vezi, ai încredere..." A doua zi o lua de la capăt. Dimineaţa, înainte să plece la serviciu, îi călca o cămaşă – poate îl chema cineva la interviu. Îi lăsa cafeaua în ibric şi pleca. Înainte să se întoarcă acasă suna întotdeauna să-l întrebe, "ce trebuie să iau?"...

Nu-şi permiteau distracţii prea mari. O pizza, poate un film la cinema sau cel mai des descărcat  de pe internet (minune mare conexiunea asta pe cablu) pe care îl vedeau la televizor. Computerul lui fusese legat la televizor şi câteodată, seara, vedeau un film, stând comod pe canapeaua albastră...

 Pe canapeaua albastră, acolo a început totul. Într-o seară, butona telecomanda. El, la birou, la mai puţin doi metri de ea, discuta cu cineva pe messenger.
- Cu cine vorbeşti?
- Cu o amică.

Trecând de la un canal la altul, a ajuns şi la cel la care era conectată placa video a computerului lui. Când a realizat că el folosea cu "amica" aceleaşi expresii cu care o alinta pe ea, a încremenit. Aceleaşi cuvinte. Acelaşi ton egal ghicit în spatele cuvintelor scrise, tonul calm care o atrăsese întotdeauna la conversaţiile lui pe internet.
 "când ne vedem şi noi la o cafea?
Nu vreau să par foarte insistent, dar e doar o cafea.
promit să nu te f**
la cap"
"nu ştiu, când o să am chef... "

Rămăsese cu telecomanda în mână şi se uita pe ecran, incapabilă să se mişte. "Mă înşeală..".atât putea să gândească. "Ticălosul mă înşeală..."

"Ticălosul mă înşeală...nu se poate...nu mi se întâmplă mie asta...de ce? ce am greşit? ce nu am făcut bine? ce îi lipseşte? Am încercat să nu las să se vadă că am aflat. L-am rugat să vină lângă mine pe canapea şi s-a ridicat imediat de la computer.
"trebuie să plec, noapte bună, pe mâine.
mumu ţie"

"Mumu". Nu-mi plăcuse niciodată expresia asta dar el spusese ba da, îţi place dar nu ştii tu. Înseamnă aşa, un pupic tandru...Şi uite, acum trimite pupici tandri pe internet cine ştie cui. Cum se poate, când s-a întâmplat asta? Ce face el când eu nu sunt acasă?
A doua zi a plecat la contabilă dis de dimineaţă. Deşi firma nu avea cine ştie ce activitate, bilanţul contabil trebuia predat, aşa că din când în când mergea la contabilă cu tot soiul de acte. Într-una din dimineţile în care ştiam că va merge acolo l-am sunat pe mobil, pe la 11.00. Mi-a răspuns cu o voce foarte relaxată, a rostit un "da" prelung, care pe moment m-a îngheţat. Era exact tonalitatea de după ce făceam dragoste, minutele acelea dulci în care nu-ţi vine să te ridici din pat. "Unde eşti?" "La contabilă" "De azi dimineaţă?" "Da, de azi dimineaţă, ai vreo problemă?"  Mi-am spus atunci că sunt paranoică. În fond, contabila era o femeie respectabilă, de 35 de ani, o tipă căreia deşi nu mă prezentase ştia, în mod cert de existenţa mea, aşa ar fi fost normal. Dar acum începusem să mă îndoiesc de toate. Dacă de fapt nu eram paranoică?. I-am deschis calculatorul. Păstrase o arhivă a mesajelor schimbate prin messenger. Aşa am aflat de Vichi. Vichi cea căreia îi spusese "ai să-mi lipseşti, zău că da" când ea l-a anunţat că pleacă în Grecia în vacanţă. Vichi cea al cărei număr de mobil îl cerşise "măcar un sms să pot să-ţi trimit". Vichi, o fetiţă în clasa a noua, care nu prea ştia ce dorea de la viaţă, dar care conversa cu uşurinţă despre bikini cei roşii pe care mama i-i cumpărase de la mall, special pentru vacanţa asta. Vichi, cea căruia iubitul meu, de la doi metri de mine, îi spunea "noapte bună, iubito, pe mâine" Mâine când eu nu aveam să fiu acasă, mâine când eu nu aveam să fiu on line şi chiar dacă aş fi fost acasă, la ce mi-ar fi folosit, cum să admit că i-am citit mesajele, asta se cheamă violarea corespondenţei şi nu se face, dar ce face el se face? cum se poate... cum se poate?

Le-am urmărit conversaţiile preţ de câteva săptămâni. Ştia că eu exist dar nu o deranja. Flirta. În fond, ce e rău în asta. Într-o seară, am intrat peste el când făcea duş şi i-am spus, cât de calm am putut: Ştiu ce faci, am văzut...te rog, ai grijă ce cuvinte foloseşti cu altele...te rog, mă doare lucrul ăsta!
S-a înfuriat..."Eu îţi citesc ţie chaturile?"
"Te rog, citeşte-le. Nu e nimic care să te rănească. Te rog, opreşte-te...nu mai face asta"
"Hai iubito, e doar chat, ce naiba"
"Nu există doar chat. Eu ştiu foarte bine ce se întâmplă pe chat şi în câte feluri te poţi juca pe chat cu mintea omului. Ştiu...te rog, înţelege că fizic mi se face rău."

După discuţia asta am crezut că a înţeles. În fond el era cel care spusese că atunci când intri într-o relaţie renunţi la o parte din libertăţile tale. Nu-i puteam cere să le spună tuturor femeilor pe care le cunoaşte că acum el trăieşte cu mine, pe mine m-a ales, mie îmi spune "abia aştept să ne-amintim stângăciile de la nunta noastră şi să râdem". Parcă nu e acelaşi om...nu se poate...

Monstrul ăsta al geloziei se cuibărise în inima mea şi îşi târa solzii în fiecare secundă. E rău să nu ai încredere în celălalt, e rău să îl bănuieşti că te înşeală dar şi mai rău este să ai dovada fizică, palpabilă...Citisem o mulţime de cărţi despre psihologia cuplului, întâlnisem tot soiul de sfaturi despre cum să reacţionezi, cum să te comporţi dacă afli că jumătatea ta are o aventură...În zilele alea însă mi se ştersese totul, totul din minte...De parcă n-aş fi citit nimic niciodată. Eram total dezarmată în faţa evidenţei. Nu se poate, El nu poate fi aşa. Nu după tot ce am ridicat împreună, nu după toate lunile astea în care m-am străduit atât de tare să fie totul în regulă.

M-am hotărât să-i scriu. "Sunt bolnavă, iubitule", i-am spus..."sunt bolnavă de tine. Îmi lipseşti şi mă înnebuneşte gândul că în vreme ce eu nu sunt acasă, există alte femei, dispuse să-ţi povestească despre ele, să te invite în jocuri pe care cu mine nu le mai joci...ai uitat jocurile noastre, scenariile pe care le făceam pe vremea când eram mai aproape unul de celălalt decât astăzi, când sunt în aceeaşi cameră cu tine. Am o fantezie. Visez să vin acasă şi să îmi deschizi uşa,să mă iei în braţe fără nici un cuvânt şi să mergem în dormitor, să ne iubim, aşa, fără să ne vorbim dinainte, pur şi simplu. Dar nu se întâmplă asta şi când eu nu sunt, cine ştie cu cine îţi împarţi tu aşteptările şi nesiguranţa asta mă doare, iubitule...!"

I-am trimis mail-ul şi am pornit spre casă cu inima grea. M-a aşteptat la uşă şi m-a luat în braţe. M-a ţinut aşa strâns, preţ de câteva zeci de secunde, apoi a oftat şi s-a desprins de mine, s-a aşezat din nou la computerul lui, cu spatele la mine, cu spatele la tot ce însemna viaţa noastră. Mâncam împreună. Dormeam împreună. Vedeam câte un film împreună, dar mai rar. Îşi deconectase placa video de la televizor şi acum, ştiind că există posibilitatea ca eu să citesc ce scrie, ştergea cu regularitate mesajele din arhivă. Asta nu însemna că Vichi, Victoria ( "ce nume frumos ai tu, mai Vichi") nu mai era acolo, în cutia aceea care odata fusese locul meu preferat de joacă. Toate jocurile minţii, toate cursele pe care eu însămi le întinsesem cu mai mult sau mai puţină bună ştiinţă bărbaţilor cu care discutasem ani de zile pe internet, toate nopţile pe care le pierdusem conversând cu alţii... se întorceau împotriva mea. Devenisem "femeia de-acasă". Bărbatul meu era acum vânat de cele ce aveau vreme sau insomnii. Bărbatul meu perfect pentru care îi mulţumeam lui Dumnezeu ori de câte ori oboseam. Cel care îmi spunea "tu eşti mama lui bebe" şi  ştia deja cum îi va chema pe copiii noştri. Cel ce îmi dăruise o casă şi iluzia unei vieţi normale. Cel în care credeam, voiam să cred toate replicile perfecte pe care mi le servea prompt, fără să clipească, de parcă le scotea dintr-un scenariu prestabilit

Am plecat în concediu. La întoarcere mi s-a oferit un contract foarte profitabil, trebuia să traduc pentru un profesor american, timp de zece zile, un curs la un centru profesional. Mi se propusese o sumă care echivala cu salariul meu obisşnuit, pe trei luni. Am acceptat, banii ne prindeau bine şi era un prilej în plus să mai învăţ şi eu ceva. În fond, ce înseamnă zece zile? Zece zile, o nimica toată...

Zece zile, o nimica toată...Plecam dimineaţa şi ajungeam acasă în jurul orei 19. El mă înţelegea, pregătea masa şi mă aştepta, atunci când nu trebuia să meargă la cursurile de master pe care le urma. Spre sfârşit, într-una din zile, în mod excepţional am terminat la ora 14.00. Am venit acasă într-un suflet, fericită că putem lua masa de prânz împreună, că o să avem o după-amiază doar pentru noi, îmi propusesem să fac tot ce îmi stătea în putinţă să nu se simtă neglijat. L-am găsit gata de plecare, proaspăt bărbierit, parfumat, elegant.
- Unde te duci?
- La şcoală, începe cursul ăla de linux la care m-am înscris...
- Credeam că mâncăm împreună
- Lasă, nu te necăji, mâncăm împreună deseară...trebuie să fug, pa, iubito...

A închis uşa. M-am aşezat la biroul lui. Uitase messenger-ul deschis. Vichi acceptase în dimineaţa aceea să se întâlnească, să bea o cafea. Îi lăsase un mesaj off line pe care bărbatul meu îl cita oarecum necăjit
"tu sună-mă, şi dacă am chef ies, dacă nu, nu...aşa ziceţi, domnişoară, nu?"
"da, ce e rău în asta?"
"Şi ai chef?"
"Da, de ce nu..."

I-am lăsat şi eu un mesaj. "În seara asta nu vin acasă".  Am plecat apoi din casa aia care dintr-o dată mă apăsa. Mi se părea că mă strâng pereţii şi încă o dată nu puteam să cred că mă minte. Mă simţeam străină. N-aveam unde mă duce, unde să mă duc? Renunţasem la casa mea pentru casa noastră, îl rugasem să nu îşi bată joc de sufletul meu, să înţeleagă că dacă între noi nu merge eu nu am unde mă duce, pentru mine nu există drum înapoi...Dar de ce pui tu răul în faţă, mă certase el, de ce să nu meargă...ne iubim doar, ce garanţie aş putea eu să-ţi ofer...
Cea mai frumoasă zi se terminase. El deja mă putea minţi. El mă minţea şi eu ştiam şi nu exista nici un loc în lumea asta în care să mă pot aşeza să-mi recapăt suflarea..."

S-a aşezat pe bordura unui rond, să-şi tragă suflarea. Pe aici trecea în fiecare zi spre serviciu. Când avea bani, se oprea şi cumpăra cafea şi un buchet de flori de grădină. În anumite dimineţi venea aici o bătrânică uscată, care vindea flori de grădină strânse în bucheţele rotunde...Erau atât de frumoase, colorate şi parfumate cum doar florile dintr-o grădină de departe ar mai fi putut fi. Bătrâna le dădea ieftin, 20.000 - 30.000 lei. Când avea bani, cumpăra toate buchetele. În dimineţile în care schimba monezile de 1000 şi  500 de lei ca să facă suma pentru călătoria cu taxiul, se mulţumea doar să privească florile şi să zâmbească. Acum însă nu mai putea zâmbi, nici nu avea de ce.

- De ce îşi înşeală bărbaţii iubitele? l-a întrebat pe singurul care i-a răspuns la telefon dintre cei pe care i-a sunat.
- Pentru că un bărbat niciodată nu refuză ce i se oferă. Tu ţi-ai asumat relaţia, ai încercat să faci să-i fie uşor şi el s-a bucurat că nu trebuie să se străduiască. Eu cred că te confundă cu maică-sa...Şi cu mama nu prea faci dragoste, nu-i aşa? Nu prea stai de vorbă cu ea...
- Şi eu ce fac acum?
- Depinde ce vrei. Închizi ochii şi mergi mai departe sau pleci.
- Unde să mă duc?
- Vino la mine dacă doreşti.
- Nu. Locul meu nu e la tine.
- Atunci mergi şi rezolvă-ţi problemele. Dacă doar stai, n-o să le rezolve nimeni pentru tine.

A ajuns acasă pe la 12 noaptea. Era prima oară când nu-i răspunsese la telefon. Era prima oară când intra în casă fără să spună o vorbă. Fără să spună o vorbă, şi-a luat perna şi s-a ghemuit pe canapeaua albastră.
- S-a întâmplat ceva? a întrebat el, nevinovat.

"S-a întâmplat ceva? Evident că s-a întâmplat, ce dracu’...Nu asta e întrebarea potrivită. Ce s-a întâmplat, mai degrabă. De unde vii la ora asta, iubito? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? De ce nu vrei să dormi cu mine? De ce pleci din patul meu? Asta aş fi vrut să mă întrebe şi dacă m-ar fi întrebat i-aş fi spus: tu minţi şi eu ştiu. Şi asta nu mai poate rămâne aşa. Dar n-a vrut să ştie. Aşa că mi-am promis să nu deschid gura până nu va fi cu adevărat interesat să afle de ce mă purtam bizar. Silence Treatment. Ştiu şi eu să tac apăsător, până simţi că tăcerea mea îţi striveşte timpanele... Dimineaţă nu i-am mai făcut cafeaua. Am lăsat toate lucrurile vraişte şi am plecat la lucru, eram la finalul proiectului şi deja era din ce în ce mai mult de muncit, aveam de tradus câteva zeci de pagini pentru publicare. În seara aceea cursanţii, profesorul, organizatorii se întâlneau la un cocktail de adio. A doua zi urmau evaluările finale şi gata, pleca toată lumea acasă. Pentru mine noţiunea de acasă devenea din ce în ce mai greu de suportat. Pe la ora cinci a trebuit să vin acasă să mă schimb pentru cocktail. Eram hotărâtă să nu spun nimic. Am intrat în casă şi am dat să intru direct în dormitor. Bărbatul meu, îmbrăcat în costum, sprijinit de uşă, vorbea la telefonul fix. N-am scos o vorbă. Exact când mă pregăteam să deschid uşa dormitorului el a spus:
- Bună!

Bună!?! Cum adică, "bună"? Îşi bate joc de mine? Am întors capul cu un sarcasm gata pregătit. Pe canapeaua noastră albastră însă, răsărise o blondă delicată, care tocmai sorbea ultima înghiţitură de cafea. Elegantă, coafată, frumoasă, mai frumoasă decât mine, tânără...mai tânără decât mine...
- Bună, am răspuns, probabil pe cel mai nepotrivit ton din lume. Apoi am închis după mine uşile de sticlă ale dormitorului.

A închis uşile de sticlă ale dormitorului.  Le-a trântit de fapt, una într-alta, cu furie. Şi-a aruncat haina pe pat şi în secunda imediat următoate şi-a dat seama că nu aşa trebuia să reacţioneze. A tras aer în piept, a reintrat în camera de zi. Toate erau la locul lor ca prin minune. S-a dus către blondă şi s-a prezentat.
- Eu sunt Lia. Tu cine eşti?
- Diana...
- A-ha. Încântată. Doreşti o cafea?
- Nu, tocmai am terminat-o.
- În zece minute, de la Cristaxi.

"...Zece minute. Am venit acasă cu zece minute prea devreme...Dacă întârziam zece minute...”

***

Dacă întârziam zece minute n-aş fi aflat niciodată... Au plecat împreună fără ca el să scoată vreun cuvânt. În vreme ce îi deschidea uşa, bărbatul meu îi zâmbea şi zâmbetul lui pentru ea nu spunea decât "m-a prins, fi-r-ar să fie!"
S-a întors după câteva minute, s-a aşezat la biroul lui şi preţ de o jumătate de oră a continuat să tasteze, tot fără să spună o vorbă. Apoi a plecat. A continuat să vină acasă în fiecare seară ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am tăcut amândoi câteva zile. Când în sfârşit m-am hotărât să rup tăcerea, mi-a explicat că domnişoara lucra cu avocata lui şi pentru că nu ştia să trimită e-mail-uri îl rugase să o ajute. De ce nu aţi mers la un i-cafe, e plin Bucureştiul? Pentru că îl întrebase dacă ar fi putut veni la el la firmă să trimită câteva mesaje.

Şi cum firma era acasă, şi cum nu putea să o refuze, a trebuit... Bine, dar de ce nu mi-ai spus înainte să vii cu o femeie străină acasă? N-am ştiut că trebuie să te anunţ când invit pe cineva acasă..."

Lia a plecat din casa lui Adrian la două săptămâni după această întâmplare. În dimineaţa aceea, după ce i-a făcut cafeaua, s-a băgat la loc în pat şi a aşteptat ca el să plece. Îşi găsise în sfârşit serviciu.
Tu nu lucrezi azi? a întrebat-o, mirat s-o vadă în pat într-o zi de luni
Ba da, dar am să merg mai târziu, am ceva de rezolvat în dimineaţa asta.

Îşi strânsese aproape toate lucrurile atunci când el s-a întors. L-a auzit urcând treptele în grabă, văzuse probabil maşina de mobilă jos.
- Bună.
- Bună.
- Ce faci?
- Plec.
- Te ajut?
- Da, te rog leagă coşul pisicii.

Şi-au încheiat socotelile repede. El îi mai datora nişte bani pe care urma să îi înapoieze într-o zi, când va putea. Ea nu luase decât ce era al ei. A scos cheile casei de pe breloc şi i le-a dat. Apoi a închis uşa, nu înainte de a îndoi bileţelul pe care scrisese "Adrian şi Lia".

El n-a făcut nici un gest s-o oprească. N-a întrebat-o de ce pleacă. N-a întrebat-o unde merge. Cea mai frumoasă zi se terminase. Putea minţi.



Evalueaza articolul
Nu am nici o
parere
Gasiti acest articol folositor?
Absolut deloc < > Foarte folositor

Apasa aici
 ca sa votezi

?
1

2

3

4

5

Ultimile 5 comentarii din totalul de 26 comentarii:Toate comentariile
DORImi se pare foarte corect sa se termine relatia din moment ce s-au racit atat de tare lucrurile...decat sa te prefaci ca totul e bine si sa te framanti mereu.
ALEXANDRABUNA FETELOR
mioaraapreciez femeile care au puterea sa se rupa dintr-o relatie , sa lase in urma ani de zile mai bune sau mai rele. De regula in astfel de situatii te gandesti mai mult la ceilalti decat la tine. Eu nu am avut puterea sa o fac iar acum cred ca este tarziu
dorisimi pareu rau ca se intimpla asa ceva .Si e trec printr-o situatie asemanatoare dar nu pot pleca de acasa ca am un copil de 4 ani si jumatate si nu am unde sa ma duc cu el .Trebuie sa-l suport pe ticalos in casa pt. ca de dragul copilului nu pleaca
iulia Draga mea prietena , Eu cred ca suferi enorm , dar nu merita Trebuie sa fii mai atenta cu tine 9mai putin egoista ) Sfatul meu este Daca il iubesti trebuie sa refaci legatura poate este doar o ratacire barbatii sunt infantili in gandire la orice varsta . Trebuie sa incerci te sarut Iulia

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

15 comentarii din totalul de 26:

  1. DORI
    DORItrimis la 28/5/2014

    mi se pare foarte corect sa se termine relatia din moment ce s-au racit atat de tare lucrurile...decat sa te prefaci ca totul e bine si sa te framanti mereu.

    Raspunde la acest comentariu
  2. ALEXANDRA
    ALEXANDRAtrimis la 14/1/2013

    BUNA FETELOR

    Raspunde la acest comentariu
  3. mioara
    mioaratrimis la 21/12/2011

    apreciez femeile care au puterea sa se rupa dintr-o relatie , sa lase in urma ani de zile mai bune sau mai rele. De regula in astfel de situatii te gandesti mai mult la ceilalti decat la tine. Eu nu am avut puterea sa o fac iar acum cred ca este tarziu

    Raspunde la acest comentariu
  4. doris
    doristrimis la 13/12/2011

    imi pareu rau ca se intimpla asa ceva .Si e trec printr-o situatie asemanatoare dar nu pot pleca de acasa ca am un copil de 4 ani si jumatate si nu am unde sa ma duc cu el .Trebuie sa-l suport pe ticalos in casa pt. ca de dragul copilului nu pleaca

    Raspunde la acest comentariu
  5. iulia
    iuliatrimis la 13/12/2011

    Draga mea prietena , Eu cred ca suferi enorm , dar nu merita Trebuie sa fii mai atenta cu tine 9mai putin egoista ) Sfatul meu este Daca il iubesti trebuie sa refaci legatura poate este doar o ratacire barbatii sunt infantili in gandire la orice varsta . Trebuie sa incerci te sarut Iulia

    Raspunde la acest comentariu
  6. trimis la 4/10/2011

    sunt in soc.... de el, nici nu am cuvinte :-(

    Raspunde la acest comentariu
  7. Elena
    Elenatrimis la 2/4/2011

    Din nefericire, cea mai grea de suportat nu e durerea fizica pe care inevitabil o simti cand iubesti foarte mult, ci senzatia ca nu mai poti visa si spera, ca visele si iluziile ti-au fost ucise, ca durerea asta infernala iti este provocata constient si cu o indiferenta cumplita.Te inteleg. Trece. Si in final reusesti sa iubesti mai detasat, si te desccoperi si mai puternica, in fond. Si realizezi ca visele se transforma, dar nu mor. Nimeni nu-ti poate lua ceea ce face parte din tine, autostima si forta ta de femeie, nimeni nu te poate anula decat daca ii permiti tu. Si crede-ma, cu adevarat nu se merita, oricat de profund si total iubesti, NIMENI nu merita sa atingi abisul si apoi sa cazi.Te ridici si mergi mai departe. Cu curaj si constiinta de sine. Te imbratisez. Si felicitari pentru modul in care ai scris! Intr- adevar, impresionant.

    Raspunde la acest comentariu
  8. trimis la 24/2/2011

    Trist, foarte trist. Si sunt multi ca el; nu merita sa te implici total intr-o relatie, intotdeauna trebuie sa fi putin rezervata.

    Raspunde la acest comentariu
  9. christine
    christinetrimis la 9/8/2010

    Andreea, toti cei care au scris aici s/au referit la poveste, banala in fond...eu vreau doar sa te felicit pt realul talent literar pe care il ai...f bine scrisa, reusesti sa trezesti in cititor emotii reale...

    Raspunde la acest comentariu
  10. ioana d
    ioana dtrimis la 3/8/2010

    si sotul meu vorbeste si se intalneste cu o femeie cu id draguta_30_buna , dar nu recunoaste niciunul acest lucru. Ii stiu si numele asa ca o sa pun detectivii pe urmele ei sa le demonstrez ca nu inghit minciunile lor.

    Raspunde la acest comentariu
  11. AMY
    AMYtrimis la 4/1/2010

    O inteleg perfect,am trecut si eu de curand prin asa ceva,adk acum o luna,dar eu nu l-am parasit,in primul rand pt ca il iubesc si pt ca stiu ca si el ma iubeste,iar ceea ce a facut a fost o ratacire din cauza problemelor pe care le-am avut in ultimele luni si care au dus la o ruptura intre noi.Dar sincer ceea ce s-a intamplat ne-a facut sa ne apropiem iarasi ca la inceput p[oate chiar mai mult,cu toate ca nu neg ca mai am acel sentiment ca poate o sa o faca iarasi si ca cine stie ce scuza ii mai gasesc atunci,sau daca o sa-l mai iert.Cloncuzia e ca uneori trebuie sa gandesti inainte de a se intampla,iar eu traiesc cu speranta ca nu vom repeta aceleasi greseli nici eu si nici el si nu vom mai ajunge in aceasta situatie.Va pup fetelor si fi tari si cel mai important este sa stiti voi ce vreti de la viata si de la persoana de langa voi si sa stiti de la mine ca nu e suficient sa sti ce vrei de la barbatul de langa tine,e nevoie sa si faci ceva in acest sens,pt ca lucrurile sa fie asa cum vrei u si sa nu-i ingradesti libertatea,dar nici sa nu-i acorzi prea multa.V-am pupat.

    Raspunde la acest comentariu
  12. ysa
    ysatrimis la 3/12/2009

    am trait si eu de curand povestea liei,e dureros sa te dedici cuiva care iti intoarce spatele,eu inca sunt implicata sentimental in aceea rel,care insa e moarta..dar sper bunul Dumnezeu sa ajute toate sufletele strivite ,ca macar in preajma sarbatorilor sa zambeasca

    Raspunde la acest comentariu
  13. Mihaela
    Mihaelatrimis la 3/9/2009

    Trebuie sa fii tare intr-o asemenea situatie! Am aflat dupa 3ani ca iubiutul meu ma insela.M-a inselat de la inceput.St momente grele pe care nu le poti trece daca nu ai prietenii langa tine..Acum am un prieten care merita iubit dar nu pot.A trecut un an jum si inca ma mai gandesc de ce a trebuit sa isi bata joc de iubirea mea.Numai am incredere in nimeni dar stiu ca in tr-o buna zi voi iubi din nou...

    Raspunde la acest comentariu
  14. Delia
    Deliatrimis la 6/2/2009

    Dar fetelor, nu inteleg de ce trebuie sa inghitim toate rahaturile pe cere ni le fac barbatii, bamai mult sa ne si abtinem, sa ne controlam, cate scuze le mai gasiti la astfel de nesimtiti ? Nu vadati seama ca tocmai asta ii va face sa creada ca au tot dreptul sa insele iar noi sa stam si sasuportam.Eu va spun insa celor care sunteti si ati fost inselate sa nu mai acceptati sa fiti umilite sicalcate in picioare, ce e prostia asta... shut in fund si gata, va veti simti eliberate de o povara,de povara umilintei in primul rand. Nu inteleg de ce se scriu atatea articole idioate de genu cum sale

    Raspunde la acest comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publica (ramai anonim) dar completarea corecta este necesara, mai ales in cazul in care astepti raspuns. | Toate campurile trebuie completate!

Ai o intrebare? APASA AICI pentru rubrica de intrebari SAU intreaba pe FORUMUL DESPRECOPII

Noutati Supereva
Ciupercile ajuta la lupta impotriva cancerului
Ciupercile ajuta la lupta impotriva cancerului
Citeste aici
Top 10 obiective turistice in Venetia
Top 10 obiective turistice in Venetia
Citeste aici
Boala inflamatorie pelviana
Boala inflamatorie pelviana
Citeste aici
Horoscop 2017 - Varsator
Horoscop 2017 - Varsator
Citeste aici
Horoscop 2017 - Capricorn
Horoscop 2017 - Capricorn
Citeste aici

Alte noutati:
Horoscop 2017 - Sagetator
Horoscop 2017 - Scorpion
O noua scuza pentru a bea vin
Horoscop 2017 - Balanta
Horoscop 2017 - Fecioara
Mai multe pe supereva.ro ...
publicitate
publicitate
Frumusete | Moda | Dragoste & Sex | AstroHoroscop | Calatorii | Sanatate | Cariera | Casa | Copii | Suflet | Moda
| Contact | Politica de Confidentialitate | Publicitate

| desprecopii.com | jurnaldesarcina.com | supercopii.com |

.