Dupa lungile ore de travaliu, la capatul tuturor puterilor, astepti sa auzi
primul strigat al copilului tau. Daca linistea este cea care îti zgârie
timpanele, în locul tipatului bebelusului, pret de câteva secunde începi aproape
automat sa te rogi: Doamne, fa sa fie bine. Abia apoi reusesti sa întrebi: de ce
nu plânge? Ce se întâmpla? Ce are copilul meu?
Uneori e nevoie de o palma peste fund si linistea se sparge în bucati
netaioase, o bucurie imensa îti sterge orice urma de durere si de îngrijorare.
Sunt însa cazuri în care tipatul nu se aude, sau graba nejustificata cu care
asistentele scot copilul din sala de nastere ti se pare de rau augur.
Pentru unele dintre noi, cele mai putin norocoase, este doar începutul unui
lung sir de ani în care deznadejdea si disperarea vor încerca în mod constant sa
le rupa sufletul în bucati. “Copilul dumneavoastra nu aude”. “Copilul
dumneavoastra nu vede”. “Copilul dumneavoastra va avea probleme cu mersul” “Are
o problema la inima”. “Copilul dumneavoastra are Sindrom Down”.
Fiecare dintre aceste verdicte, date cu mai mult sau mai putin tact, sunt
aparent condamnari pe viata. Exista însa sperante pentru fiecare dintre
acesti copii pentru ca ei vin pe lume cu rezerve de gingasie, se nasc inocenti,
fara sa stie ca s-au nascut într-o lume imperfecta care are totusi pretentia ca
toti sa fim perfecti.
Stefana Cioiu Vladescu este mama unui baietel în vârsta de 11 ani. Fiul ei,
Marian Cristian sufera de o boala rara: surdocecitatea. Cum înveti un copil care
nu aude si nu vede bine sa mearga, sa vorbeasca, sa se descurce singur? Cât timp
îti ia sa îti dai seama ca e ceva în neregula cu un bebelus?
“Pâna la 3 ani nu am stiut… Nu vorbea, spunea doar “mama”, daca îl atingeam
se uita înspre noi, a mers mai greu în picioare… Am început sa mergem la medic
sa vedem ce are si asa ni s-a pus diagnosticul. În momentul acela nu am crezut.
Nu am crezut decât pe la 6 ani, trei ani de zile eu am refuzat sa cred. Pur si
simplu îmi spuneam: copilul meu nu poate sa aiba asa ceva. Desigur, am facut
tratamente, logopedie, tot ce trebuia sa facem. Dar sufletul meu refuza sa
creada… Aveam doua fetite mai mari care nu au absolut nimic. Medicii nu mi-au
spus niciodata de ce s-a nascut asa al treilea copil al nostru. Nu mi-au dat
nici un raspuns, prima data s-au legat de rh-ul sotului care era negativ, dar nu
e relevant. Nici la ora actuala nu stiu care e cauza desi i-am facut teste peste
teste…”
Au trecut de atunci 8 ani. Cristian merge acum la scoala si se descurca
destul de bine, spune Stefana: “Nu ca este copilul meu dar am un copil foarte
inteligent. Are aparate auditive, am facut logopedie cât s-a putut, a început el
sa vorbeasca, dar foarte greoi.
Eu îl înteleg, dar e mai greu pentru cei din jur… Se îmbraca singur, se
dezbraca, manânca singur, îsi taie singur friptura… merge la toaleta singur..
Bine, Îl las sa taie friptura dar stând eu lânga el… sa nu-i scape cumva
cutitul, dar tot timpul l-am lasat: am mers cu tramvaiul, l-am lasat sa
perforeze el biletul nu l-am tinut, n-am zis e un copil cu probleme… Tot timpul
am încercat sa-i dau de înteles ca nu poate sa faca un anumit lucru, el un copil
inteligent si îsi da seama. Îsi face si patul singur. Îsi sterge pantofii … eu
sunt multumita. Sunt lucruri care pe mine ma multumesc foarte mult, stiind de
unde a plecat. Se joaca, alearga, are prieteni…
Normal ca are prieteni. Am cautat sa mergem cu el peste tot si a a fost
acceptat pentru ca l-am dus de mititel. Prietenii îl considera deja ca unul de
al lor. Mergem si la prietenii nostri si la rude… E integrat ca un copil normal
nu l-a marginalizat nimeni. A mers la gradinita, merge la scoala în Bucuresti,
dar e scoala ajutatoare, bineînteles. Ce-mi doresc eu e sa-mi vad copilul la
maturitate, sa-l vad ca pleaca singur, ca are un servici de la care se întoarce
singur, ca poate sa-si câstige existenta singur.”
Am întrebat-o pe Stefana ce sfat le poate da mamicilor care se afla în
aceeasi situatie cu ea. Primul ei sfat a fost sa aiba încredere în Dumnezeu si
sa nu se lase. “E foarte greu dar trebuie sa ai încredere în bunul Dumnezeu, în
posibilitatile care exista, trebuie sa lupti nu trebuie sa accepti usile închise
si trebuie sa ai încredere în copilul tau. Atâta timp cât tu i-ai dat viata si
stii cum esti tu, si pentru copilul tau, trebuie sa lupti. Sa fie puternice,
niciodata sa nu-i arate copilului ca e altfel decât cei din familie, trebuie sa
fie alaturi de el, sa-l sustina, sa-i arate dragoste. Copii acestia au mare
nevoie de dragoste indiferent ca e baiat sau fata. Trebuie sa fie iubiti,
mângâiati, certati uneori, dar cu dragoste.”
Impreuna cu sotul ei, Stefana a înfiintat Asociatia Parintilor
Copiilor cu Surdocecitate. Daca sunteti din Bucuresti si aveti nevoie
de ajutor îi puteti contacta la numarul de telefon 0724 269 379.
Saptamâna viitoare veti putea citi pe Desprecopii.com un interviu cu Alexandra Casapu,
directoarea unei gradinite pentru hipo-acuzici din Bucuresti.
Va asteptam pe forumul
special:
Copii cu nevoi
speciale
Sunt ai nostri. Si au
nevoie de mai multa intelegere si mai multa dragoste.
autor: Andreea Demirgian, redactor
Desprecopii.com
Desprecopii.com (c) Toate drepturile rezervate,
2006
Despre copilul intre
4-12 ani mai cititi pe www.desprecopii.com
 Pentru a intilni alti parinti cu copii
intre 4-12 ani, participati la sectiune speciala a forumului
Desprecopii.com
 In floarea copilariei (4-12
ani)
Nici prea mici si
nici mari de tot :-). Intrebari, dileme, raspunsuri, prietenie,
sanatate.
|
Noutati
Concursuri
Publicitate
Helpdesk
Scrisoarea Desprecopii.com