„Aveți trei. Unul nu mai este.” Povestea mamei care a intrat în spital pentru gemeni și a ieșit cu doi „iepurași” înainte de Paște

Am fost la un pas de triplare.
Da, da. Nici mie nu mi-a venit să cred când, în urma unei ecografii făcute aproape întâmplător, în trecere prin București, medicul s-a uitat la monitor și a spus: — Aveți trei. Unul nu mai este.

Pentru câteva secunde, lumea s-a oprit. Nu știam ce să simt mai întâi. Durere, pentru că ceva din mine nu mai era. Frică, pentru că celelalte două vieți păreau atât de fragile. Bucurie, pentru că două puncte minuscule, două măciulii de chibrit, ardeau încă în pântecul meu.

Trăiau. Și aveau o șansă.

În jurul meu se crease o nebunie de felicitări, întrebări și comentarii. Iar din tot zgomotul acela s-a ridicat, perfect clară, vocea asistentei: — Auziți, dar de câte ori v-ați „babardit”?

Era să mor. Nu de spaimă. De râsul-plânsul situației.

N-am mai apucat să-i răspund. Am intrat val-vârtej în Maternitatea Giulești și am anunțat, cu hotărârea unei femei care tocmai aflase că poartă doi copii și nu mai era dispusă să negocieze cu nimeni:

— Eu de aici nu plec până nu mă vede un medic adevărat.

Și, slavă Domnului, am nimerit la unul dintre cei mai adevărați: doctorul Sorin Puia.

S-a uitat la mine și mi-a spus direct:

— Iepurico, dacă vrei să fie totul bine, faci ce spun eu.

— Să trăiți!

Din acel moment, viața mea s-a transformat într-un maraton de drumuri lunare la București, analize, ecografii, tratamente, cerclaj și mult stat în pat.

Între două controale, aveam pofte de untură pe pâine și devoram Desprecopii.com pe franzelă.

La fiecare ecografie, verdictul era același:

— Fete. Fete.

Și uite-așa, după ce ne „babardisem” cu atâta responsabilitate, cum ar fi spus distinsa doamnă asistentă, nu se prinsese niciun băiețel. Evident, soțul meu, responsabil oficial cu cromozomul care stabilește sexul copilului, era luat peste picior fără milă. Îi calculam câte absorbante va cumpăra într-o viață, câți peri albi îi vor apărea și cât de repede va îmbătrâni într-o casă cu trei femei.

Pentru că, vedeți, eu eram responsabilă cu numărul copiilor. La capitolul „calitate”, contribuția lui părea… discutabilă.

Copilul-fată căruia i-a crescut brusc „puță”

Am ajuns în luna a cincea cu o burtă cât toate zilele, cu vergeturi pe șolduri, contracții, tratamente și un morman de pagini printate de pe internet după mine.

Dar aveam inima sus.

Apoi, la una dintre ecografii, s-a produs miracolul. Uneia dintre „fetele” mele îi crescuse, între timp, o puță. Eram în al nouălea cer.

Soțul meu, însă, a refuzat să se entuziasmeze: — Eu nu mai cred nimic până nu văd.

Îl înnebunisem prea mult cu fetele. La sfârșitul lui ianuarie, în timpul unui control de rutină, medicul mi-a recomandat să rămân la Ploiești, la părinți. Drumul până la Brașov devenise prea obositor și prea riscant pentru sarcină.

Am stat trei săptămâni la mama, apoi am revenit la control. De data aceasta, n-am mai plecat.

„Stau o săptămână” s-a transformat într-o eternitate

M-au internat pentru o săptămână, ca să primesc injecții menite să oprească acele contracții care deveniseră deja o parte obișnuită a vieții mele.

Unul dintre copii forța firul de cerclaj încă din săptămâna 24.

O săptămână s-a făcut două. Două s-au făcut trei. Apoi încă una. Și încă una.

Doctorul Puia mă ducea cu vorba cu un talent demn de scenă. Viața de spital începuse să curgă lent, aproape nemișcat. Zilele păreau că nu se mai termină.

Așteptam Paștele, care urma să fie pe 27 aprilie. Termenul meu era pe 18 mai, la două săptămâni după sărbători.

Planul meu era foarte clar: Fac Paștele acasă, mă întorc la spital, apoi îmi preiau copiii. Numai că bebelușii nu citiseră planul.

Marți, 15 aprilie: ziua în care apa a început să curgă

Într-o zi de marți, pe 15 aprilie, am urcat câteva trepte ca să vizitez o fostă colegă de salon și de suferință.

Am lipsit exact în timpul vizitei medicale. Mai târziu am aflat că doctorul glumise: — Bravo! Acum au găsit-o și vizitele. Lasă, îi face bine să mai meargă puțin.

M-am întors în salon, am mâncat și m-am ridicat să merg la baie.

Era ora 18:00. Am făcut un pas și am simțit că îmi curge ceva. Încă un pas. Apoi parcă cineva începuse să arunce căni întregi cu apă între picioarele mele. Nu puteam controla nimic. Mi se rupseseră membranele.

Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe medic. — Stați liniștită. Vin.

Să stau liniștită. Sigur. Cunoșteam deja asistentele, iar ele mă cunoșteau pe mine ca pe un cal breaz. Din fericire, nimerisem o tură extraordinară. Au anunțat imediat medicul de gardă, care vorbise deja cu doctorul Puia. Eu, surprinzător, eram calmă.

Spuneam Tatăl Nostru în gând. Și, culmea, încă mai aveam chef să glumesc.

Îmi repetam: „Ce-o fi, o fi. Numai copiii să fie bine. Astăzi i-am văzut la ecograf. Erau mari. Erau bine. O să fie bine.” Vă dau cuvântul meu: nu mi-a fost frică pentru mine nicio secundă. Toată frica mea încăpea în cei doi copii.

Infirmiera m-a dus spre cezariană. Sala de nașteri mă aștepta în altă parte

Am plecat din salon cu infirmiera.

O chema Leti și avea să se poarte cu mine ca și cum aș fi fost propriul ei copil. Doar că, în agitația momentului, Leti a înțeles că merg direct la operație.

Și ne-am rătăcit prin spital. Toată lumea mă aștepta în sala de travaliu, iar eu hălăduiam liniștită prin zona de reanimare, pregătită deja pentru cezariană. Am stat acolo vreo 15 minute, preluată de asistentele de la reanimare.

Între timp, îmi sunasem mama. A ajuns din Ploiești în mai puțin de 45 de minute. Probabil a zburat. În jurul meu izbucnise un mic scandal. Asistentele înțeleseseră greșit, iar șefa gărzii mă căuta pentru a-mi tăia firul de cerclaj în sala de travaliu. După ce au descoperit unde dispăruse gravida, am fost mutată în cealaltă sală.

Pe drum încă mai puteam râde cu Leti de „rătăcirea” noastră. Nu știam încă în ce fel voi naște. Primul copil, Daria, cea care rupsese membranele, era în prezentație pelviană.

Celălalt era transversal. Mă rugam doar să se întoarcă.

Am așteptat în sala de travaliu până când doctorul meu a sunat și a spus:

— În sala de operații.

Atunci mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Nu pentru că îmi doream operația.

Ci pentru că, în acel moment, am simțit:

Copiii mei vor fi bine.

Am mers singură la operație, glumind cu medicii

Nu mă durea nimic.

Nu aveam contracții.

Eram calmă și zâmbeam.

Anestezista, o femeie foarte tânără, mi-a recomandat rahianestezia. Mâncasem recent și exista riscul să vomit în cazul unei anestezii generale.

După încă o oprire în reanimare, am mers pe propriile picioare spre sala de operații.

Doctorul meu se spăla pe mâini.

M-a văzut și a spus:

— Aha, Tamaro! Nu m-ai lăsat să-mi tihnească. Astăzi ți-a trebuit plimbare.

Am înțeles că mă ia peste picior și am început și eu să glumesc.

Sala era plină de doctori tineri și frumoși.

Anestezista mi-a făcut injecția în coloană și mi-a spus:

— Nu vă mai mișcați. Stați numai cu ochii după băieți!

— Păi după cine să stau, păcatele mele, dacă încă nu-mi arătați copiii?

Am stat nemișcată.

Mi-au amorțit corpul.

Apoi au început operația.

Primul a venit Cătă. Apoi Daria. Și au început amândoi să țipe

Pe rând, mi-au arătat două mogâldețe.

Doamne, cât erau de frumoși! Primul a fost Cătă. Curat, fără vernix.

Apoi Daria, la fel. Doi broscuți mici, scoși în lumină înainte de vreme. Și amândoi au început să țipe.

Primul meu gând a fost: Nu vor avea nevoie de incubator. Și nu au avut.

Au început să mă coasă. O cusătură „artistică”, făcută de mâna a doua, în timp ce eu vorbeam întruna. Am discutat despre concedii, despre păstrăvul prăjit de la Sâmbăta și despre cât de sexy eram ca proaspătă mamă.

Le-am spus medicilor că nu mai plec din București dacă vreunul dintre ei dorește să crească gemeni. De simțit, nu simțeam decât că mă legăn ca într-o barcă.

Toată povestea a durat aproximativ 30 de minute. La ora 19:00 începuse. La 19:30, copiii mei erau deja în lume.

A doua zi m-am ridicat și am plecat să-mi văd copiii

Ajunsă la reanimare, am încins telefonul până aproape de miezul nopții.

Trebuia să anunț lumea. Trebuia să spun tuturor că veniseră. A doua zi, în jurul orei 10:00, mi-am văzut copiii. M-am ridicat din pat și am mers. Nu m-a durut nimic. Sau poate m-a durut, dar nu mai aveam timp să observ.

Aveam responsabilități. Erau prea frumoși ca să pierd vreo clipă fără să-i privesc. Au mai urmat zece zile de spitalizare. În Joia Mare am ajuns acasă. Și am petrecut primul nostru Paște împreună.Eu și iepurașii mei.

„Parcă au fost mereu aici”

Acum au trei luni. Sunt doi scumpi și, când îmi zâmbesc știrb, simt că plutesc. Amintirile legate de naștere au început să se estompeze. Uneori mi se pare că îi am de o viață. Că au fost întotdeauna aici.

Și că înainte de ei nu a existat nimic.

Nașterea lor a fost cea mai frumoasă experiență a mea. Fără exagerare. Am intrat în spital purtând doi copii și o mie de frici. Am ieșit cu doi iepurași în brațe și cu sentimentul că viața mea abia atunci începuse.

Cu drag,
Tamara și bebelușii gemeni

Ai nascut de curand si vrei sa ne relatezi povestea nasterii? Trimite-ne atunci povestea nasterii puiului tau pe mail  si noi o vom publica pe Desprecopii - cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele!

Nașterea la Maternitatea Giulesti – Spitalul Clinic Prof. Dr. Panait Sirbu - alte experiente povestite de mămici

Am născut natural la maternitatea Dr. Prof Panait Sârbu Giulesti: a fost o durere mare dar când l-am vazut pe bebe am uitat de ea - experienta mea
Am născut la Maternitatea Giulesti prin cezariană un bebe cu o malformație la rinichi. Asistente, fiți mai empatice cu mamele care tocmai au nascut - experiența mea
Nașterea la București: Am născut natural la Maternitatea Giulești și am avut o experiență minunată
Am născut natural, la Maternitatea Giulești, ca la privat
Am nascut la Maternitatea Giulesti. Da, se poate sa ai o experienta minunata la un spital de stat- jurnal de mami de bebe scump

♦ ALTE EXPERIENTE DE LA NASTEREA LA MATERNITATEA GIULESTI AICI

autor: Tamara  membra a clubului Desprecopii.com - 
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2026 

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️