Nasterea Mariutei

Totul a inceput intr-o noapte de octombrie cand m-am trezit cu un zambet pe buze. Visasem o pereche de totosei. Speranta ca o sa avem un bb si-a facut loc atunci in inima mea. Peste doua saptamani doua teste de sarcina si vizita la ginecolog mi-a confirmat speranta.

Pe 2 iulie a venit pe lume Mariuta, mica minune care ne-a schimbat viata. Am nascut la spitalul judetean Constanta, o institutie "bau-bau" pentru mine pana atunci.

Dupa o sarcina cu putine probleme (starile de rau din primele luni, un col scurt care mi-a creat ceva emotii si ultimile saptamani de vara fierbinte), pe 16 iunie medicul mi-a zis ca pot sa ma astept sa nasc oricand. Chiar daca d.p.n. era 6 iulie, era convins ca nu o sa mai asteptam luna iulie. Dar Maria nu a fost asa de grabita cum se astepta toata lumea. Luni 30 iunie, m-am dus la medic speriata ca nu o mai simt miscandu-se decat foarte rar. 12 ore am numarat miscarile fetale si marti eram iar la cabinet. Dupa consult, medicul m-a intrebat daca nu am avut dureri. I-am spus ca doar contractiile nedureroase pe care le simteam de prin luna a patra si mici, mici dureri, pe care le aveam de vreo 2 saptamani. Colul era partial sters si procesul nasterii incepuse. Le-a spus si asistenetelor si sotiei lui ce graviduta exemplara sunt eu, ca mai am putin si nasc si habar nu am...Mi-a dat intalnire a doua zi dimineata la 8, la spital.

Superemotionata m-am dus acasa, am refacut a mia oara bagajul de spital, am inceput sa dau indicatii sotului si mamei: ce trebuie sa faca, ce sa pregateasca, cum sa se comporte...ce mai, eram o pisaloaga, dar toata lumea tacea si inghitea... Pe la 10 seara m-am hotarat sa fac o plimbare, asa ca l-am luat pe tati si hai in Eforie, ca eu vreau sa merg, vreau sa nasc normal, nu indus, asa ca tine-te dupa mine, daca poti. Plimbarea s-a lungit, apoi am stat linistiti si am mancat o inghetata, ultima inghetata in doi, cu toate ca era evident ca suntem deja trei.

Am ajuns la unu acasa si dupa ultimele indicatii, am reusit si eu sa adorm pe la doua. In somn, am auzit-o pe mama ca ma striga. Chiar i-am raspuns si m-am gandit ca s-a facut dimineata si eu nu m-am trezit inca. Dar cand am deschis ochii, surpriza, era doar un vis. Totusi eu o auzisem foarte clar pe mama. Am simtit o stare de neliniste. M-am dus la baie. Cum eram adormita, abia mi-am dat seama ca am pierdut dopul gelatinos. Am vrut sa ma culc in continuare, dar am avut o senzatie ca o sa fac pe mine. La asta m-am gandit atunci si de atunci pana cand am nascut nu mi-a mai scos nimeni din cap ideea ca o sa fac pe mine. De fapt, pierdusem apa, sau o parte din ea, pentru ca m-am fatait la baie o jumatate de ora pana cand m-am gandit sa-l trezesc pe tati. Era 4.30. Operatiunea asta cu trezitul este mereu foarte dificila, asa ca ma asteptam sa imi ia ceva timp. I-am zis sa se trezeasca pentru ca mi s-a rupt apa. Foarte ciudat, a deschis ochii a zambit un pic si mi-a zis "foarte bine", dupa care instantaneu, a adormit. Ooops..s-a trezit dupa mai putin de un minut: "ce facem? nu l-ai intrebat pe dr. ce sa faci daca se intampla totul mai repede?" L-am calmat si l-am pus sa se imbrace. Am trezit-o si pe mama si mi-am dat seama ca au inceput si contractiile. eram cu ochii pe ceas. Ciudat, contractiile mele erau foarte putin dureroase dar aveau frecventa de 3 minute. Asta pana am ajuns la spital (la 6.30), pentru ca aici, de emotii au inceput sa fie brambura: cand la 2 min, cand la 10.

Cum am intrat in spital am inceput sa cotizam. Doctorita de la urgenta a devenit de odata draguta, cand m-am apropiat de buzunarul ei. Eu tremuram toata si ea m-a intrebat ironic daca am de gand sa nasc normal. Dupa fata ei mi-am dat seama ca ma compaimeste: o fricoasa ca mine...cum o sa se descurce? E momentul sa spun ca initial ma gandisem f. mult la cezariana, dar pentru ca imi este foarte frica de ace, operatii si tot ce tine de spital, m-am gandit eu ca mai bine nasc normal. Apoi m-am gandit la epidurala, dar ideea folosirii forcepsului ma ingrozea. Asa ca nu din curaj, ci de frica m-am hotarat: nasc normal. Eu care nu suport nici o durere si care lesin cand ma lovesc sau vad un ac, trebuia sa ma descurc...

Pana la 7 am stat pe coridor, neavand curaj sa intru in sala de travaliu. Oricum nu ma baga nimeni in seama. Eram cu Doru (sotul meu), cu mama si intre timp, aparuse si prietena mea, pe care o anuntasem prima ca am pierdut apa. La 7, mi s-a parut ca durerile sunt mai mari si am intrat in sectiunea destinata nasterilor. O asistenta m-a instalat intr-un pat. Am fost socata. Eram intr-o sala cu alte 7 femei, dintre care doua in travaliu, patru doar nascusera si una avea doar 32 de saptamani si i se faceau perfuzii sa nu i se declanseze travaliul. M-am gandit la cea din urma, ce groaznic trebuie sa fie sa stea in atmosfera asta. Eu eram inca bine, eram cu prietena mea (in faza asta am preferat-o pe ea sotului meu, care nu stiu daca m-ar fi putut ajuta atat). Aveam o groaza de bani prin buzunare, i i-am dat ei si am rugat-o sa identifice personajele in halate. Lucrul asta a fost f. greu pentru ca era schimb de tura si nu stiam cine pleaca si cine doar a venit. Asa ca banii s-au impartit mai tarziu. Intre timp Doru l-a sunat pe medic, care l-a asigurat ca vine la opt. Tot atunci, i-a spus foarte clar ca el vrea sa asiste la nastere.

Pentru ca tot intrasem in sala de travaliu, se pare ca durerile deveneau mai mari. Toata lumea era cuminte in jurul meu, doar eu incepusem sa ma plang. O asistenta mi-a spus sa tac din gura, ca daca de acum fac asa, nu stie ce o sa fac pana nasc, pentru ca mai am o groaza (incurajant, nu-i asa?) La opt a venit, intr-adevar, medicul, m-a consultat si spre disperarea mea, mi-a zis ca nu am inca dilatatie. Lumea a inceput sa se poarte mai frumos cu mine. Mi s-a facut o injectie si o perfuzie cu occitocina (8.30) si a inceput circul...Acum aveam intr-adevar contractii. Un timp am reusit sa ma controlez si sa inspir adanc si sa expir treptat, dar durerile au devenit asa de mari, iar eu eram parca pe alta lume. Noroc cu prietena mea care era langa mine. Incerca sa ma tine de vorba, sa ma faca sa ma gandesc la lucruri frumoase. Teorie stiam si eu, si i-am spus clar ca eu nu ma gandesc decat la frica si la durere. Orice tentativa a ei de a ma linisti, de a ma distrage, a esuat. Se auzeau copii abia nascuti plangand si imi spunea: uite s-a mai nascut un puiut, dar mie imi venea sa urlu ca nu ma intereseaza de nici un bb, ca imi sunt indiferenti toti copiii din lume, iar la Mariuta mea nu ma mai gandeam de loc. Cu durerile mari a reaparut senzatia ca fac pe mine. Asa ca la fiecare contractie spuneam cui nimeream ca o sa fac pe mine. Cred ca lumea in jurul meu se distra copios. O asistenta mi-a zis ca ea se bucura foarte mult daca o sa fac pe mine, asa ca pot sa imi dau drumul. Senzatia era asa de puternica, constientizam ca de fapt simt copilul, dar repetam intr-una ca fac pe mine. Lumea nu ma prea baga in seama pt. ca dr. spusese ca o sa nasc pe la doua. Prietena mea a rugat-o pe moasa sa-mi faca un calmant, dar a zis ca fara medic (care era in operatie) nu poate sa faca nimic. La ora 10 a venit medicul, mi-a zis ca am dilatatie 6-7 (doar atat, m-am gandit eu?), mi-au facut un mialgin si a estimat: naste la 12. M-au dus in sala de nasteri si de atunci lucrurile s-au schimbat in bine. Acum adormeam intre contractii si mi se parea ca sunt din ce in ce mai rare. Dar continuam sa spun ca fac pe mine. La 11 fara un sfert a venit moasa si a zis ca am dilatatie max. S-a dus dupa medic, mi s-a parut ca a durat ceva pana au venit, eu eram in continuare convinsa ca fac pe mine.

M-au urcat pe masa si nu am putut sa ma abtin sa nu-i spun si meducului ca imi pare rau, dar o sa fac pe mine. Si el mi-a zis sa imi dau drumul...Dar am avut o licarire de luciditate si mi-am zis: nasti, nu faci pe tine. Imi spune sa imping. Incerc eu ceva, dar nu imi iese. ma gandeam ca am citit cum trebuie sa imping, dar nu mai stiam. I-am intrebat cum. Nimeni nu mi-a raspuns. Mi-au zis doar ca trebuie sa imping pentru ca altfel folosesc forcepsul. Nu! Din cauza asta am renuntat la epidurala, stati ca imping...Am mai incercat o data si moasa a vrut sa ma apese pe burta, asa ca m-am oprit. Imediat am mai impins o data si mi s-a zis gata. M-am simtit usoara si fericita, dar nu ca eram mamica, ci pentru ca nu mai aveam dureri. Era ora 11.00. Mi-au aratat-o pe Mariuta si am gandit: parca e Oblio. Nu-i vazusem decat capul tuguiat si cordonul ombilical atarnand. M-am dezmeticit dintr-o data si am inceput sa intreb ca un robot: da ce nu plange? Nu-mi dau seama cat a trecut (mie mi s-a parut f. mult) si am auzit-o tipand. Mi-au aratat-o din nou. de data asta i-am vazut ochii. Mi s-au parut mari si negri. M-am linistit si am continuat conversatia cu medicul, l-am intrebat de placenta. Cum deja am eliminat-o? Ce bine, nici macar nu m-a taiat. Ba te-am taiat. De ce? Bla-bla-bla.... Tu care ai citit atata nu stii ca puteai sa te rupi? Eu eram bosumflata. A durat cusutul jumatate de ora, dar din fericire nu am simtit nimic. Pentru ca trebuia sa-i distrez pana la capat pe medic, moasa si cine mai era pe acolo, cand m-au pus pe targa am inceput sa tip. Toata lumea consternata: ce te doare? Un carcel. Incep sa imi frectioneze piciorul, eu nimic, tip mai tare si le zic: trebuie sa calc pe picior ca sa imi treaca; si fac o miscare brusca, sa ma dau jos de pe targa. Stai! Tipa la mine. Medicul nu mai poate si ii zice infirmierei sa ma duca in pat. Mai ma plang eu vreo doua min. de carcel, ajung in pat, mi se spune sa ma masez pe burta si ma linistesc. Nu pot sa cred, nu ma doare nimic.

Intra Doru, mama, sora mea (care venise intre timpe si intrase de cateva ori la mine in timpul travaliului, dar eu o ignorasem). Imi spun ca au vazut-o pe Maria, ca e frumoasa. Doru e suparat ca l-a pacalit medicul. Pentru ca am nascut mai devreme si asa de repede nu a avut timp sa intre in sala. El vroia sa o vada primul pe Mariuta. Imi spun ca mi-au rezervat camera cea mai buna din spital si se duc sa pregateasca totul. Pe la 12 vine o asistenta si mi-o aduce pe Maria. Imi spune ca a avut Apgar 9, adica max. O contrazic: max. e 10. Si imi raspunde ca o profesoara de latina: 10 este pentru noi... Nu o mai bag in seama. Mi-e frica sa pun mana pe Mariuta, dar o iau totusi in brate. Sunt asa de fericita. Eu fricoasa, sunt cea mai puternica femeie din lume.

Din momentul asta viata mea este data peste cap. Sunt tot timpul obosita, sunt disperata ca bb nu suge si mi-e frica sa o las singura un minut. Dar Mariuta din patut imi zambeste si stiu ca viata mea s-a schimbat radical, in bine.

Va pup,
Cornelia

 << Mariuta si taticul ei

autor: Cornelia, membra a clubului Desprecopii.com - 
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2002-2003
Cititi reacti pe forumul nostru aici.