A naste un
copil este un act natural, a adopta este un act divin
Este o replica dintr-un film despre
adoptie si un adevar frumos spus. Va oferim trei povesti de dragoste, între
bebelusi si parinti. Veti afla ce înseamna sa iubesti un copil fara limite si
cum te poti îndragosti la prima vedere de o mogâldeata.
Drumul pina la implinire -
legile din Romania
Pentru a putea adopta un copil, cei ce
doresc sa devina parinti trebuie sa treaca printr-un curs de calificare. Sa fie
sanatosi si sa aduca recomandari semnate în clar de la cunostinte. Apoi sa
obtina un atestat care sa certifice ca sunt apti pentru adoptie si sa faca
dovada faptului ca îsi pot permite sa îngrijeasca un copil.
Cursul dureaza doua saptamâni,
atestatul este eliberat în 60 de zile. Când toate conditiile legale si tehnice
sunt îndeplinite, viitorii parinti pot astepta sa fie contactati de Directiile
pentru Protectia Copilului sau îsi pot începe cautarile pe cont propriu.
Pentru ca România a desfiintat centrele
de plasament de mare capacitate, copiii adoptabili (declarati legal ca
abandonati) pot fi gasiti doar la asistenti maternali - de multe ori
persoane cu venituri mici, care primesc un salariu din partea statului pentru
a-i îngriji pâna sunt adoptati. Mai sunt case de tip familial si organizatii de
caritate care se ocupa de cresterea acestora, pâna când li se gaseste o familie.
Parintii de la
desprecopii.com
Pe Valea Prahovei, într-un mic orasel
numit Câmpina, exista o casa în care câteva maicute catolice îngrijesc 40 de
copii. Cei mai mici au abia câteva luni, cei mai mari, 4-5 ani.
Imaginati-va un hol patrat, câte doua
camere de fiecare parte a holului. Copiii sunt bine îngrijiti, au tot ce le
trebuie din punct de vedere material: au hainute curate, au jucarii, sunt bine
hraniti, sunt sub permanenta supraveghere a maicutelor. “Casa Sperantei” se
numeste acest asezamânt, condus de ordinul Maicilor Sfântului Iosif din Aosta.
Cu speranta a pasit Liliana Csaki pe
holul cel lung. Spera ca aici îsi va gasi fetita care îi era destinata:
“Într-una din camere, care era pentru bebelusi, am vazut un capsor blond si
perfect rotund… ca o bila… Am zis: uite, copilul asta as vrea sa îl iau acasa.
Am fost invitati într-o alta încapere unde a aparut sora Marissa, care pentru
început mie mi s-a parut destul de dura, rece… Ne-a întrebat cine suntem, ce
vrem si de ce vrem sa adoptam un copil…
|
Eu eram foarte emotionata, deja
plângeam si am spus ca noi vrem un copil, oricare, dar sa fie sanatos… A
rugat pe cineva sa o aduca pe Laura. În momentul în care a intrat cu Laura
în încaperea respectiva, era copilul pe care tocmai îl vazusem. Mi-au
dat-o în brate si ea s-a lipit instantaneu de mine. Avea 8 luni si
jumatate atunci, am putut sa o luam acasa, dupa numai 4 zile…”
Nu ne alegem parintii, este un
adevar. Care sunt criteriile dupa care îsi aleg parintii copiii, atunci
când au de ales? Sa fie blond? Sa aiba ochi albastri? Sa aiba tenul alb?
Sa fie frumos? Liliana spune ca a stiut pur si simplu ca acea fetita era a
ei. A fost dragoste la prima vedere. Si trei ani mai târziu, la cel de-al
doilea copil adoptat, Liliana a trebuit sa îi ceara parerea nu doar
sotului, ci si Laurei: “Pe David l-am vazut în a patra lui zi de viata.
|
Liliana si
familia |
Era o sarmaluta foarte mica, a fost un
prematur de 2 kilograme, prima impresie a fost doar ca e foarte mic. L-am primit
direct în brate… Si în perioada când voiam sa o adoptam pe Laura si când voiam
sa adoptam un baietel mi-am spus ca n-o sa iau în brate decât copilul pe care am
sa-l duc acasa. Mi s-ar fi parut nedrept fata de ceilalti, era ca si cum le-as
fi dat sperante si pâna la urma sperantele lor nu s-ar fi împlinit.
Când mi l-au pus pe David în brate eram
singura. A doua zi am venit cu sotul si s-a întâmplat acelasi lucru… Am hotarât
pe loc, am fost întrebati daca o sa vrem sa ne gândim si le-am spus ca ne-am
hotarât deja, el este copilul nostru, din momentul în care l-am luat prima data
în brate.”
Prima întâlnire între Mihai si parintii
lui a avut loc într-un mediu mult mai rece decât Casa Sperantei. Irina Enache
si-a cunoscut baietelul într-un birou al Directiei pentru Protectia Copilului
din Bucuresti: “L-a adus asistenta maternala la care era, o gâgâlice de 2 luni
si jumatate, înfofolit, abia trezit din somn… Se uita la noi si nu zicea nimic,
nu a schitat nici o grimasa.
L-am luat în brate si ma întrebam:
Doamne, ce soarta o avea acest copil. Si l-am întrebat si pe el în gând… i-am
zis <<esti asa de dragut, oare ce o sa fie cu tine, care este soarta unui
copil pe care mama lui nu a vrut, nu a putut sa-l creasca? Si în special, a ta?
Cu tine vorbesc…>> Mi s-a parut atunci ca se uita la mine altfel.
Dupa aceea i l-am dat si sotului meu care nu stia sa tina în brate un copil atât
de mic. Nu a fost nevoie de prea multe vizite. Tocmai urma ziua lui de nume…
I-am dus un costumas de baietel pentru ca doamna avusese înainte o fetita si îl
îmbraca în haine de fetita… În ziua în care a împlinit trei luni, ne-am întors
cu un copil acasa.”
Nu
întotdeauna este atât de simplu.
Oana Melinte spune ca ziua în care nu a
putut pleca acasa cu Eric a fost cea mai grea din viata ei. “Ni se promisese ca
în ziua în care vom lua atestatul de parinti adoptatori vom aduce si bebelusul
acasa. Pe Eric îl gasisem deja într-un centru de plasament cu 2 saptamâni în
urma. Ne-am dus mai mult decât fericiti… cu laptic pregatit, cu scaunul de
masina, cu hainute, cu tot ce trebuie. Ne-am dus sa ni se semneze actele si ni
s-a spus <<cum adica, dar credeti asa ca putem sa dam copilul imediat? În
nici un caz…>> În momentul ala am avut sentimentul ca l-am pierdut… Acela
era copilul nostru… Nu ne venea nici o idee cum sa facem sa ne aducem copilul
acasa.
Am mers înapoi la directia de protectia
copilului si am stat de vorba la rece pentru ca în momentul ala eram atât de
tulburata si atât de înnebunita ca nu îmi da copilul încât nu am mai auzit si
explicatiile pe care mi le-a dat. Erau niste proceduri legale pe care trebuia sa
le respectam ori eu voiam sa trec peste orice si sa îmi iau copilul acasa… Nu
mai vedeam altceva în fata ochilor. Am convingerea ca pentru orice lucru bun
trebuie sa muncesti. Noi am muncit si am suferit, dar azi avem cel mai frumos
copil posibil si cel mai bun si cel mai cuminte… este o comoara.” “
Eforturile pe care le fac unele cupluri
pentru a se putea bucura de prezenta unui copil în viata lor, sunt greu de
masurat, mai ales de cei pentru care totul se întâmpla firesc. Parintii care pot
avea copii pe cai naturale au de asteptat, de regula, doar câteva luni pâna
sa-si tina pruncii în brate. Ei nu trebuie sa faca nici un fel de scoala si nici
nu sunt chestionati de autoritati în privinta posibilitatilor materiale pe care
le au pentru a-si creste copiii. De multe ori tocmai saracia este factorul care
le determina pe mame sa îi abandoneze pe micuti. “De ce or mai face femeile
astea copii” se întreba retoric o functionara. “Pentru cei ca noi, doamna”, i-a
raspuns Valentin, proaspatul tatic adoptiv al unei fetite.
Nu trebuie sa adopti un copil daca nu
ai convingerea ca va fi al tau, spune Cristina, sotia lui Valentin. Nu trebuie
sa o faci ca pe un act de caritate, dintr-un capriciu sau din mila. “Alexandra
mi-a dat mie sansa de a fi mama, nu eu i-am dat ei o sansa! Eu asta simt.
Iubirea pentru copii trebuie sa
fie neconditionata
Ori vrei un copil si atunci uiti ca nu
e nascut din tine, ori vrei sa faci acte de caritate si atunci mai bine donezi
niste bani la un caz umanitar.” Liliana Csaki este de aceeasi parere: “Eu spun
ca acesti copii vin pe lume de fapt pentru noi. Cumva ei ne sunt predestinati,
asta e parerea mea. S-a întâmplat de foarte multe ori sa ni se spuna sunteti
niste oameni extraordinari, ati facut o chestie nemaipomenita, am mai auzit si
replici de genul “v-ati facut pomana”… Eu nu ma simt deloc deosebita fata de
celelalte mame. Pentru mine faptul ca nu i-am nascut eu este un amanunt de ordin
tehnic… strict tehnic, în rest ei au fost copiii mei din momentul în care i-am
tinut în brate. Eu nu cred ca daca eu i-as fi nascut m-as fi purtat altfel. Îi
iubesc asa cum orice mama îsi iubeste copilul… “
|
A iubi un copil fara
limite
Cum e posibil sa-i iubesti fara
limite, sa-i iubesti uitând ca nu-s sânge din sângele tau si carne din
carnea ta? o sa întrebati, mai ales cei ce nu aveti copii… Se poate. Dar
pentru asta trebuie întâi sa îti permiti sa te îndragostesti de ochii lor
frumosi si sa le simti singuratatea. |
 Cel mai important forum
national despre adoptii:
|
autor:
Andreea Demirgian, Redactor Desprecopii.com -
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com
2006
Mai cititi
pe www.desprecopii.com
|
Noutati
Concursuri
Publicitate
Helpdesk
Scrisoarea Desprecopii.com