Există persoane publice pe care le îndrăgeşti instant, datorită unor empatii inexplicabile între tine şi cel pe care ai ocazia să-l priveşti de la distanţă. La fel de bine, sunt oameni care ţi-s antipatici instinctiv. Fie pentru că zgândăresc exact latura ta pe care încerci să o ascunzi cât mai adânc, fie pentru că au exact ceea ce îţi lipseşte ţie personal: mai multă răbdare, mai mult tact sau dimpotrivă, tupeul pe care ai vrea şi tu să îl ai, cutezanţa de a le râde tuturor în nas, de a-i obliga pe toţi să te privească în sus şi nu de sus. Nu ştiu exact cum va fi perceput, pe un forum despre copii, un interviu cu Andrei Gheorghe.

Da, acel Andrei Gheorghe, înfumuratul, arogantul, misoginul, cel pe care îţi vine să-l baţi doar când îl vezi, pentru că, să recunoaştem, el spune ceea ce nu mulţi spunem dar poate gândim, el face ceea ce mulţi am vrea să facem dar poate nu ne permitem…

Bun, o să ziceţi, ce are de spus Andrei Gheorghe unui public format din părinţi? Poate că rândurile de mai jos vă vor şoca, poate că veti regăsi în acest interviu gândurile ascunse, niciodată rostite dar ţinute strâns între măsele, de partenerii voştri de viaţă. Ce e în mintea unui bărbat? Ce e în mintea unui viitor tată? Ce e în mintea unui tată de fată? Ce e în mintea unui tată de adolescentă de 14 ani? Cine poate răspunde mai franc la aceste întrebări? În exclusivitate pentru desprecopii.com, Aaaaandreeeeeei Gheorghe, de 14 ani tatăl Anastasiei. Q: Care perioadă din viaţa copilului e mai dificilă pentru un tată de fată? N-am să generalizez, am să spun din casă, am să spun propria mea experienţă, propria mea poveste şi atunci cineva care va găsi oarecare coincidenţe o să spună “bun, ne asemănăm, prin urmare caut şi eu în vorbele astea o explicaţie…” Explicaţia mea este că bărbatul, masculul, nu găseşte nimic interesant într-un copil, fie el fetiţă sau băiat, în primele momente, în primii ani. E foarte enervant copilul… aaaa, a venit un copil, ce bine ne pare, ce frumos e… după care ăla începe să urle. Andrei Gheorghe pentru Desprecopii.com

Sfaturi pentru tatici Sfaturi pentru taticii cu fetite 10 sfaturi pentru tati Ghidul taticilor pentru reaprinderea pasiunii Zece Sfaturi Pentru a Deveni un Tatic Perfect Despre Fidelitate Deprimare - astenie de toamna Pentru prima oara singur acasa cu bebelusul... Taticii despre meseria de tata Un tatic modern sau pledoarie pentru pampersi A fi tata inseamna sa fii o calauza Suferintele tînarului tata Jumari de ou Nesomn Supele DC pentru suflet Intalnire incerta cu un inger Jurnalul unei romance americanizate... Medicamente pentru suflet??... De ce urasc home cinema-ul Viata palpitanta... Moartea lui Metaforel Radacini Trenul vietii Emigratia - miere si fiere sau puschea pe limba (1) Satul bunicilor ... mai multe povesti aici Vedete la Desprecopii.com Andreea Marin Bănica: sarcina, o neasteptata implinire Liana Stanciu: Teodora inseamna TOT! Raluca Moianu: Mamă de fată! 10 minute cu Amalia Năstase Nadia Comăneci, de pe Puntea Suspinelor pe Calea Scutecelor  Comunitate Asteptam gandurile taticilor despre Meseria de Tatic la acest topic >>.

Îţi dă peste cap absolut tot echilibrul, toată viaţa aia a ta, personală, se schimbă dramatic şi eşti nervos din cauza asta, eşti foarte nervos… Nu e fair! Tu ai făcut un copil ca să fie bine, nu ca să stai toată noaptea să schimbi scutece, şi ăla mic nu înţelege nimic şi ţipă. În plus e urât…

În general când sunt foarte mici, când de-abia s-au născut, sunt urâţi, sunt vineţi şi ţipă… N-ai ce să vorbeşti cu el… Încerci să te joci, îi spui salut, mai mult decât o pisică nu face… Aşa că până pe la trei ani copilul îţi e între antipatic şi indiferent. Tu nu spui lucrurile astea în public… În public mimezi, eşti un tată serios, interesat, care participă egal la creşterea copilului… Dar în realitate, eşti nervos.

Începând cu faptul că dormi în sufragerie, multe lucruri te enervează. Dar toată atenţia e asupra lui, invers proporţional cu dimensiunea pruncului se dislocă în casă spaţiul şi tu vii ca un musafir într-o casă ocupată de o structură moleculară ţipătoare. Şi te enervezi… De ce zic de trei ani, atunci am început să am senzaţia că o înţeleg. La trei ani înţelege, începe să priceapă… Copilul mic, mic, mic, e ca pisica… autosuficient. Simţi mai greu afecţiunea din partea unei pisici… tu îţi îndrepţi afecţiunea spre ea: ce drăguţă eşti, ce frumoasă eşti, vino să te mângâi.. ea nu-ţi răspunde, este autosuficientă, e pisica aia care merge singură, ca în cartea lui Kipling, The cat that walked by himself…

Copiii până în trei ani sunt în lumea lor şi foarte plăcuţi la pipăit. De la trei ani încolo se schimbă… Nu zic că în ziua în care au împlinit trei ani, gata! Dar atunci, în jurul acelei vârste, am simţit eu că ceea ce numeam mai devreme structură moleculară e şi purtătoare de ADN şi mai ales, purtătoare a ADN-ului meu! La trei ani încep să comunice, să-ţi întoarcă răspunsurile, ai un dialog, mic cum e el, dar este! Avantajul e că sunt foarte drăguţi şi inevitabil atrag zâmbete. Începi să vezi gesturi mici pe care cumva le identifici ca făcând parte din tine. Nu mai e vorba de “are nasul ca tăticul” sau “ochii ca mămica” e vorba de data asta de frânturi de gesturi, sau reacţii în situaţii date… Şi te trezeşti stând aşa deoparte şi observând reacţiile astea şi zâmbindu-ţi în sinea ta… “Fetiţa lu’ tata”… asta se poate întâmpla în situaţii ridicole, când pune mâna pe săpăligă şi îl bate pe ăla la grădiniţă şi tu vezi în asta o amintire personală, o percepi ca fiind o manifestare a bravurii tale, sau a inteligenţei tale, a calităţilor bune în care îţi seamănă… la fel se întâmplă şi cu mama…

Cum era Anastasia la trei ani?

Foarte drăguţă! Grăsună, mică…

Aţi trăit clipa în care mama dumneavoastră să vă fi spus: ei, vezi că ţi-a venit şi ţie rândul?

I-am zis “să nu-mi spui cumva! Să nu zici aşa ceva!” La noi n-a fost nimic imposibil sau excepţional, a fost exact la fel ca la toată lumea. Vine un copil pe care te prefaci că-l aştepţi dar când vine eşti surprins, ca autorităţile: ce chestie interesantă, ninge, habar nu aveam! Autorităţile repetă ciclul ăsta patern…

Bine, dar şi bărbatul, ca şi femeia, are cel puţin 7 luni să se obişnuiască şi el cu acest gând, că va fi tată…

N-ai nici un fel de pregătire, terminaţi cu chestiile astea… la urma urmei, te culci cu iubita pentru că ai o erecţie şi pentru că îţi doreşti foarte tare o satisfacţie cu persoana aceea şi în momentul ăla se petrece un mare miracol biologic, după care… shit happens, asta e, frate, vine un copil. Îţi refaci cotidianul în jurul lui sau nu… poţi să-ţi păstrezi existenţa ta aşa cum doreşti tu.

Cum a făcut Andrei Gheorghe?

Ei, cum a făcut… Evident că şi l-a refăcut, că n-avea ce să facă… există o statistică făcută de toate echipele de formula unu care investesc 200 de milioane pe an în ring, deci oamenii ăia sunt foarte interesaţi de aceste studii… Piloţii de formula unu, în momentul în care au un copil, pierd o secundă pe tur… 

Nici unul n-a fost conştient de asta, spuneau managerii de stand-uri: pierdem secunde când ăstora li se nasc copiii. Nici unul din cei ce pierdeau secunde nu îşi propunea să meargă mai încet sau mai precaut… Practic pierzi un minut în 60 de ture… Singurul care n-a pierdut a fost Schumacher. Făcea plozi şi nu i se schimba cronometrul…

Care a fost cea mai mare renunţare din viaţa lui Andrei Gheorghe când a apărut pe lume Anastasia?

Renunţare? Dar renunţi la absolut totul! Tot ce a fost înainte se duce. Renunţi la toate libertăţile anterioare, renunţi într-o bună zi. Tot ce puteai să faci înainte nu mai există. Unde am conştientizat eu cel mai dramatic în obsesiile mele libertariene, a fost chestia că eu nu mai pot să plec, în secunda asta nu mai pot să trântesc uşa. Lucru cu care eu mă făleam foarte tare şi care în construcţia mea personală era foarte important. Să trântesc uşa, să plec din locul care mă scoate din sărite, să nu cedez în faţa mitocanului…

Apare un gând secundar: păi ce faci, măi tati, că nu mai eşti singur… eşti tâmpit la cap? Stai puţin, că… e vorba de bani… banii trebuie să vină. De nevastă nu eşti obligat să ai grijă, ea e un adult egal cu tine şi sunteţi parteneri în această întâmplare care este existenţa. Ea este “by your side”. “I-am trântit uşa!” “Bine i-ai făcut nemernicului! Şi… cu asta mică ce facem?” Atunci îţi dispar libertăţile, iar eu am conştientizat exact în felul ăsta şi a fost traumatic pentru că a trebuit să-mi asum asta şi nu mi-a convenit să renunţ la ceea ce câştigasem cu greu.

Cum te descurci cu o adolescentă de 14 ani?

Trebuie să îţi aduci aminte de ce ţi s-a intâmplat ţie pentru că altfel e aproape imposibil să treci peste fumurile adolescenţei… te isterizezi, îţi vine s-o iei la palme, s-o iei de păr să o târăşti prin casă… Ajungi în situaţii în care îti vine să o baţi… Nu am bătut-o niciodată pe fiică-mea, nu sunt un tip foarte violent fizic şi nu mă simt bine când agresez, pentru că o fac oarecum total.

O singură dată am lovit-o, era mică, eram în maşină, nu era cuminte, ştii genul ăla de drum lung cu maşina când copilul înebuneşte şi ai impresia că ai un gremlin în maşină… I-am tras o palmă la fund şi am regretat după aia luni în şir. Şarlatanca bineînţeles că a surprins slăbiciunea şi apoi a început să se văicărească de îngrozitoarea corecţie pe care a primit-o. Ăla a fost singurul moment în care am dat în ea, în rest m-am stăpânit. Dar astăzi îmi vine să o bat…

Ce face aşa de îngrozitor?

Nu face nimic îngrozitor, nu face decât ce făceam şi eu, asta e salvarea. Te refugiezi în amintire şi îţi aduci aminte că şi tu ai fost la fel de idiot. E foarte greu să revii la memoria aia, e ca şi cum ai fi un arheolog care sapă… o readuci în prezent ca să-i înţelegi intensitatea trăirii din acel moment, să-i întelegi aburii din cap, să-ţi rememorezi stările conflictuale şi atunci amintindu-ţi ceea ce ţie ţi s-a întâmplat în adolescenţă, găseşti iertarea pentru copilul tău.

Există diferenţe între adolescenţii din ziua de azi şi cei care am fost noi?

Nu. Ăsta e un discurs care mă enervează… Vai, pe vremea noastră… În afară de modificări stilistice (n-am avut Ipod şi nici gameboy, dar atunci televizorul şi calculatorul erau înlocuite cu altceva… alergat, tras cu praştia, jucat ascunsa) dar în pofida acestor diferenţe stilistice, este acelaşi lucru. Îţi bubuie hormonii, nu mai eşti logic, nu mai eşti raţional, eşti buricul universului, eşti într-o tristeţe uriaşă pe care n-o înţelege NI-MENI! Şi nici un adult nu are cum să înteleagă ceea ce ţi se întâmplă ţie, acum. Şi în plus le ştii pe toate. Adică nu numai că eşti buricul universului, dar mai ai şi toate răspunsurile la toate întrebările, nu mai are nimeni ce să te mai înveţe.

Toţi sunt proşti, răi şi se îmbracă urât. Habar nu au de nici unele. Şi când eşti confruntat cu vibraţia asta, cu cât ea este mai intensă, cu atât agresivitatea ta creşte. Tu nu ai cum să te întorci în trecut, eşti foarte ocupat cu prezentul. Trebuie să te duci la muncă, trebuie să faci bani, să te cerţi cu directorii, să plăteşti taxe. Prezentul este constant peste tine. Şi tot acest prezent i-l dedici acestei mucoase, nerecunoscătoare, nesimţite, care nu dă doi bani … şi pe urmă ţi-aduci aminte că n-ai sunat-o pe maică-ta…

Eu o sun pe mama zilnic. Aşa se face un balans între tine-adolescentul şi tine-maturul, între părinţii tăi, adulţii, care se comportă mai rău decât nişte copii, pentru că şi lor le-a venit vremea biologică şi i-a trimis cumva la genul de comportament al puştoaicei mele din maşină… Şi tu rămâi singurul adult într-o lume populată cu adolescenţi isterici şi seniori copilăroşi.