Suflete de cristal si ... despre copiii ALTFEL - confesiuni de mama

Acasa > VIATA DE FAMILIE > Supa pentru suflet - ganduri si emotii

TEMA: Ciocolata pentru suflet | 2 | 1/10/2024

Suflete de cristal si ... despre copiii ALTFEL - confesiuni de mama

Ați auzit despre copiii de cristal, nu-i așa? Micile minuni cu ochi limpezi și minte precoce care ne umplu de admirație și respect. Un virtuoz al viorii la numai 3 ani. Copii care, la vârste la care noi încă ne jucăm cu păpușile, ne povestesc cu voci subțiri și serioase despre Dumnezeu și despre menirea lor pe Pământ. "Am venit aici cu un scop", spun micuții și, privindu-i cum fac obiectele să leviteze, cum le ies adevărate minuni de sub pensulă, aceeași pensulă cu care noi am reuși să desenăm o căsuță cu acoperișul strâmb ori un patruped cu forma nesigură (să fie un cățel, să fie un elefant...?), începi să le dai crezare.

 Nu m-am gandit ca acest text va avea ecou si ca se va transforma intr-o discutie despre copiii speciali. Dar poate ca anumite lucruri trebuia pur si simplu spuse.

 Ați auzit despre copiii de cristal, nu-i așa? Micile minuni cu ochi limpezi și minte precoce care ne umplu de admirație și respect. Un virtuoz al viorii la numai 3 ani. Copii care, la vârste la care noi încă ne jucam cu păpușile, ne povestesc cu voci subțiri și serioase despre Dumnezeu și despre menirea lor pe Pământ. "Am venit aici cu un scop", spun micuții și, privindu-i cum fac obiectele să leviteze, cum le ies adevarate minuni de sub pensulă, aceeași pensulă cu care noi am reuși să desenăm o căsuță cu acoperișul strâmb ori un patruped cu forma nesigură (să fie un câțel, să fie un elefant...?), începi să le dai crezare. Poate chiar există copii de cristal. Poate că umanitatea urcă, prin ei, o nouă treaptă pe scara evoluției. Copiii de cristal, copiii indigo, copiii curcubeului, o întreagă generație de făpturi minunate, înzestrate cu puteri de poveste.

În comparație cu ei, ce suntem noi?

Eu, spre exemplu, nu îmi amintesc să fi făcut nimic ieșit din comun (exceptând ziua în care am introdus două agrafe metalice în priză și am rămas întreagă). Nu pot comunica cu păsările, nu posed darul clarviziunii și nu pot convinge nici măcar o pietricică să se dea mai încoace, daramite să fac obiectele să zboare prin aer.

Cu toate astea, visez necontenit la o lume curată, despovărată de poluare, fără aglomerări urbane mizere; o lume în care nimeni nu mai moare de foame și în care nu mai suntem nevoiți să ucidem și nu ne mai este teamă că vom fi uciși; o lume în care, dacă vrei să dansezi, dansezi, dacă vrei să alergi, alergi... dacă simți nevoia să respiri, respiri! Și nu sunt singura. Sunt atâția oameni care își imaginează o lume mai bună. Și nu de azi, de ieri sau de alaltăieri. Dintotdeauna.

În lipsa capacităților paranormale, în lipsa miraculosului și a ineditului, noi ne înfățișăm în fața lumii cu sufletul. Sufletul nostru de cristal.

CIteste  Copiii de Cristal: inteligenta, privire hipnotica si autism. E copilul tau un copil de cristal

Eu sunt mama unui astfel de copil: copil de cristal

Eu sunt mama unui astfel de copil: copil de cristal (brrr, ce ciudat mi se pare cum sună); până la 4 ani n-a vorbit, acum a primit o diplomă la matematică, este în clasa a treia, dar a fost selectat în proiecte de lucru cu clasa a patra deja. Viața mea se împarte între terapiile lui, integrarea lui și ce mai rămâne. (Ana Stroe)

Imediat ce am citit replica referitoare la copiii de cristal, mi-am spus: aceasta este o persoană care nu a înțeles mesajul meu ca întreg, ci a luat doar o parte din el. Apoi, mi-am spus: poate că este mama unui copil „de cristal” și vorbește din experiență. Așa că am răspuns: cine poate spune cu siguranță cine sunt unii și cine sunt ceilalți? Adică: nu te necăji, nimeni nu are dreptul să pună etichete, nimeni nu este destul de bun încât să-și permită să califice un copil diferit ca fiind ciudat. A doua replică mi-a confirmat bănuielile, dar m-a mirat. Căci da, era mama unui copil deosebit. M-aș fi așteptat la un comentariu de genul: „Să știi că, în ciuda aparențelor, viața unui copil deosebit e grea. Tu faci să pară totul grozav și minunat”. Și aș fi răspuns: știu. Viața oricărui copil care suferă (din orice cauză) e grea. Iar durerea părinților este la fel de mare ca a puiului lor, uneori poate chiar mai mare. Dar asta nu schimbă faptul că acești copii sunt minunați, chiar dacă nu toată lumea îi înțelege. Și asta nu schimbă mesajul meu referitor la dorința comună de mai bine a tuturor, fie ei considerați deosebiți, fie nu.

Este dureros că, în fața hârtiei/tastaturii, suntem poeți, dar în viața reală, contactul cu acești copii este total invers (nu mă refer la acest topic și la persoanele de față). Orice poet ai fi, în parc cu propriul copil, nu știi cum să-l ferești, să-l îndepărtezi de contactul direct cu acești copii diferiți. Există mame care protestează la prezența acestor copii în clasele sau școlile propriilor odrasle etc.; acest lucru face ca, în România, viața acestor copii să fie și mai mult îngreunată de societate.

Un lobby pentru integrarea și scoaterea din izolare a acestor copii valorează aur, și dacă cineva are într-adevăr încredere în ei, acesta este singurul ajutor viabil, posibil și real.

De aceea, mă doare când citesc poezii și idealizări despre ei, iar în schimb realitatea lor în România este atât de dură, trunchiată și nedreaptă. Imaginea noastră despre ei, fabricată la distanță, nu îi ajută cu nimic pe ei, ajută doar ego-ul personal. O faptă concretă, un act de voluntariat, o vorbă bună pentru acceptarea și integrarea lor îi ajută pe ei, pe acești copii! (Ana Stroe)

Hai sa vorbim despre copii atunci.

Discutam acum doi ani cu o doamnă psiholog. Îi spuneam că mi-ar plăcea să petrec mai mult timp în preajma copiilor. Poate să merg din când în când la un orfelinat.

- Nu știi ce vorbești, mi-a spus, tu nu ai rezista într-un orfelinat nici două săptămâni. Mai degrabă ar trebui să înființezi o grădiniță pentru copii supradotați.
- Păi cred că sunt destule, am spus.
- Nu, nu sunt.

M-am mirat. Mi se părea de bun simț să existe și astfel de grădinițe. Nu pentru a-i separa pe acești copii de ceilalți, firește, ci pentru a-i trata corespunzător necesităților lor intelectuale.

Nu am înființat grădinița respectivă. Pentru a te ocupa de astfel de copii trebuie să le cunoști necesitățile, iar eu nu aveam decât mult entuziasm și dorința de a ajuta și... cam atât.

Nici acum, când sunt mamă, nu pot pretinde că știu mai multe. Băiețelul meu se înscrie în categoria "copilul cu șuvițe de aur pe care îl place toată lumea" sau aproape toată lumea și, până acum, nu a dat semne că ar fi cu ceva ieșit din comun (firește, pentru mine e cel mai cel, dar mai păstrez și eu un gram de obiectivitate).

Numai că, asta e viața, are unele probleme de sănătate. M-am întrebat deseori: de ce a trebuit să ni se întâmple tocmai nouă asta?

În luna de miere am fost în Creta și am stat la un hotel ideal pentru vacanțe în familie. "Aici o să venim când vom avea copii", am hotărât atunci împreună cu soțul meu. În loc de Creta, am stat prin spitale.

Cineva mi-a spus odată: fiecare copil își alege părinții. Și oricât de fantezistă ar părea ideea asta, cred în ea. Așa că mi-am spus: dacă micuțul ăsta ne-a ales pe noi, a avut un motiv întemeiat. Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a-l ajuta să-și rezolve problemele de sănătate. Și treptat, unghiul din care priveam situația s-a schimbat: am început să privesc problemele lui de sănătate ca pe o sarcină pe care o avem de rezolvat împreună, ca familie. Această nouă optică m-a ajutat mult.

Dacă aș fi fost însă mama unui copil cu autism sau diabet sau sindromul Down, aș mai fi putut privi lucrurile astfel? Sincer, nu știu.

Câtă răbdare le trebuie acelor părinți, câtă iubire ca să treacă peste propria dezamăgire și durere (nimeni nu vrea să-și vadă copilul suferind) și să-și crească copilul cu dragoste. Pentru că tot vorbeam de copii pe care societatea îi consideră ALTFEL.

În ceea ce te privește, Ana, îmi imaginez că este foarte greu. Când am văzut răspunsul tău anterior, îmi și imaginam o scenă în parc cu o bunicuță scandalizată:

- Vai, doamnă, are 3 ani și nu vorbește! Păi nepotica mea a început să spună primele cuvinte la 11 luni!

Poate că nu ți s-a întâmplat chiar așa. Dar ultimul tău mesaj confirmă în mare tabloul.

Acum, concret, zilele trecute am găsit menționată pe net o fundație care încearcă să ofere burse de studii copiilor supradotați. În treacat am văzut menționate și unele propuneri de reformare a sistemului de învățământ în sensul integrării lor. Așa că, mă gândesc că lucrurile au început să se miște. Poate doar la nivel intențional încă, dar oricum și acesta e un progres.

Un lucru însă nu înțeleg: băiețelul tău nu a vorbit până la 4 ani. Dar acum vorbește. Și are o înclinație specială către matematică și poate către alte științe exacte. Aceasta nu poate fi un motiv suficient pentru a stârni reacții atât de dure din partea copiilor și a părinților. Ce altceva îl face pe el atât de ieșit din comun încât ceilalți doresc să îl evite? În textul inițial eu mă refeream la aptitudinile neobișnuite ale copiilor care se nasc acum, dar mi-ar face plăcere să extindem discuția, daca tot am intrat pe făgașul acesta. Și dacă și tu ești de acord.

Urmariti aceasta discutie interesanta despre copiii speciali pe Blogul Desprecopii.com (Blogul lui Dyonise).

autor: Dyonise, membra a comunitatii Desprecopii.com|
Urmariti continuarea si comentariile pe Blogul lui Dyonise
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2008 - 2024 

Mai multe supe pentru suflet >>

Material original publicat in sectiunea Bloguri Desprecopii.com. Va invitam si pe dumneavoastra sa va construit un colt de suflet pe site-ul nostru. Blogurile sunt foarte vizionate si populare in randul Comunitatii Desprecopii.

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️