Mama nu mi-a citit povești. Eu citesc copilului meu și asta e o evoluție, nu o critică - confesiuni
Mama nu mi-a citit povești. Eu citesc copilului meu și asta e o evoluție, nu o critică - confesiuni
Mama mea nu mi-a citit povești. Eu o fac – și asta e evoluție, nu critică. Am crescut fără povești citite seara. Fără voce caldă, fără pagini întoarse încet, fără finaluri cu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Nu pentru că mama nu m-ar fi iubit, ci pentru că viața era grea, timpul puțin, iar oboseala mult prea prezentă.
Astăzi, aleg să citesc copilului meu în fiecare seară. Nu pentru că vreau să „corectez” trecutul, ci pentru că am învățat, am crescut, am evoluat. Știu acum cât de mult contează un moment de conectare, o poveste spusă cu blândețe, o voce care spune: „Sunt aici, pentru tine.”
A nu repeta un tipar nu înseamnă a-l condamna. Înseamnă a merge mai departe, cu recunoștință și cu mai multă conștiență. Asta e evoluția. Asta e iubirea care învață.
Nu am avut o copilărie ca în cărți.
Mama m-a avut la doar 16 ani, iar lumea mea s-a născut dintr-un haos tandru – acel haos pe care doar iubirea tinerilor nepregătiți, dar sinceri, îl poate crea.
Am crescut printre griji, lipsuri și muncă grea. Părinții mei erau mai degrabă copii mari, care învățau din mers cum să fie adulți.
Nopțile mele nu aveau povești citite la lampă sau cântece de leagăn. Aveam, însă, o rutină: mama mă băga în pat, mă învelea cu grijă, îmi săruta fruntea și îmi șoptea cu o voce tremurată de oboseală: Noapte bunî si te iubesc. Pentru totdeauna.”
Apoi stingea lumina și pleca.
Din camera cealaltă începea furtuna — discuții aprinse, reproșuri, suspine. Certuri târzii...
Iar din camera cealaltă începea furtuna — discuții aprinse, reproșuri, suspine. Certuri târzii, despre visuri frânte, promisiuni nerespectate și neputința de a fi tot ce celălalt aștepta.
Un beneficiu al lecturii copiilor seara este că le întărește dragostea pentru lectură și le ajută să le dezvolte imaginația.
Părinții mei nu-mi citeau niciodată povești de culcare, dar imaginația mea înflorea oricum. Trebuia. Pentru că gândul la nenumăratele posibilități ale lumii noaptea oferea o scăpare de la disputele parentale care îmi răsunau în cap. Să inventez fantezii cu prințese și castele îndepărtate cu roboți zombi și mobilier din gelatină părea mai ușor decât să înfrunt realitatea: că eram un accident care probabil (cu siguranță) i-a ruinat viața mamei mele. Și că cearta părinților mei a fost probabil (cu siguranță) vina mea.
Blocat într-o situație ca a mea, îți dezvolți independența devreme. Mama m-a învățat alfabetul, dar am luat inițiativa de a mi-l șopti în mod repetat până când mi-au rămas întipărite. Până când l-am știut ca pe palma. Până când, la vârsta de cinci ani, am putut să-mi citesc noaptea. Dintr-o dată, nu mai trebuia să-mi creez propriile lumi pentru a evada. Trebuia doar să deschid o carte pentru a mă cufunda într-o mie de realități distincte.
Având în vedere că am început să-mi citesc singură la cinci ani, am depășit cu mult dorința de a adormi poveștile ilustrate din cărțile de seară. Nu făceau parte din experiența mea trăită.
Nu existau pisici cu pălării, nici omizi flămânde, nici ouă verzi și nici urși iubitori de miere. S-ar putea să fiu anulată pentru asta, dar nu am citit niciodată o singură carte de Dr. Seuss și nici nu am văzut vreuna dintre adaptările cinematografice. Am făcut un salt cu câteva clase înainte la literatura pentru copii, așa că îmi imaginez că există o gaură uriașă acolo unde ar trebui să fie aceste narațiuni. Cred, totuși, că o poveste de seară este orice poveste pe care o citești seara și care îți aduce bucurie.
Acestea fiind spuse, a trebuie sa ma gandesc la povești pe care mi le faceam singură. Cele cu care adormeam în fiecare noapte când eram copil, care mi-au luminat copilăria și mi-au făcut viața puțin mai suportabilă.
Mama mea nu mi-a citit povești.
Nu pentru că nu mă iubea. Nu pentru că nu ar fi vrut să-mi fie bine.
Ci pentru că nu știa cât de mult contează. Pentru că era obosită. Pentru că nu avea timp. Pentru că nimeni nu-i spusese că vocea ei, citind seara, putea să-mi modeleze lumea interioară.
Am crescut fără povești citite în șoaptă, fără voce caldă care să mă poarte în lumi de basm. Și nu o învinuiesc. A făcut ce a putut, cu ce a avut.
Dar eu am ales altfel. Eu îi citesc copilului meu. În fiecare seară.
Nu pentru că vreau să fiu o mamă „mai bună”, ci pentru că acum *știm* cât de important este:
📚 dezvoltarea limbajului,
❤️ conexiunea emoțională,
🧠 imaginația,
🛌 și acel moment magic de liniște înainte de somn.
E o alegere. E un pas înainte. Nu e o judecată la adresa generației anterioare.
E evoluție. E o nouă formă de iubire.
Așa cum mama a făcut ce a știut mai bine, la fel fac și eu. Dar cu alte unelte. Cu altă înțelegere.
Și, sincer, poate și cu o promisiune tăcută către copilul din mine: „Îți dau acum ce n-ai avut atunci.”
semneaza: o mamă din comunitatea Desprecopii
Despre beneficiul povestilor de seara, citeste si
Povestile de seara imbunatatesc abilitatile matematice ale copilului - Tu stii legatura dintre povestile de seara si matematica?
Spune povesti copiilor in fiecare seara: beneficiile povestilor pentru dezvoltarea emotionala a copilului
Rutina povestilor de seara - 4 sfaturi importate cand e vorba de povesti
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII