Cum am supraviețuit psihozei postpartum - confesiuni care sper sa ajute si alte mamici
Cum am supraviețuit psihozei postpartum - confesiuni care sper sa ajute si alte mamici
Sarcina și nașterea sunt prezentate adesea ca cele mai frumoase momente din viața unei femei. Dar pentru unele dintre noi, realitatea poate fi un coșmar de neimaginat. Psihoza postpartum nu apare în broșuri, nu este discutată la cursurile de pregătire pentru naștere și rareori medicii o menționează. Și totuși, ea există. Eu am trecut prin ea – prin halucinații, teamă că mi se va lua copilul, internare la psihiatrie și luni de terapie.
Scriu aceste rânduri cu speranța că povestea mea va fi un semnal de alarmă și un sprijin pentru alte mame care, poate chiar acum, se simt pierdute și singure.
Cum am supraviețuit psihozei postpartum
Când eram însărcinată cu băiețelul meu, citeam tot ce prindeam despre sarcină, naștere și viața de după – articole de pe Desprecopii, postări pe forum, podcasturi motivaționale. Și totuși, despre psihoza postpartum găseam doar mențiuni trecătoare. „E foarte rară, apare cam la una din o mie de nașteri, deci nu-ți face griji” – cam așa suna concluzia. Dar ce faci când tu ești exact aceea una la mie?
Și mai ales, ce faci când nu ai niciun istoric de boli psihice, nici în familie, nici personal, și nu bănuiai nicio clipă că vei fi „ghinionista”?
La mine simptomele au început aproape imediat după naștere.
Fiul meu avea doar patru zile când, într-o seară banală, spălam biberoane în bucătărie. Soțul meu a venit să-mi spună că bebelușul s-a trezit și trebuie hrănit. Am explodat pur și simplu. L-am acuzat că mă tratează ca pe o mașină de lapte, că nu mai sunt femeie, doar o anexă biologică. Țipam prin casă, plină de furie și disperare, despre cum societatea calcă femeile în picioare. Nu mai eram eu. Soțul meu era îngrozit.
Când m-am liniștit, mintea îmi era încețoșată.
Știam vag că mă certasem, dar nu-mi aminteam clar ce spusesem. Când soțul a vrut să-i cheme pe părinții mei la mine, am crezut că exagerează. Dar când i-am văzut la ușă, eram convinsă că sunt agenți de la Protecția Copilului care veniseră să-mi ia copilul pentru că nu alăptam exclusiv. M-am aruncat pe jos, mi-am acoperit fața cu o pernă și am încercat să mă ascund de propria mea mamă.
De acolo, totul s-a prăbușit.
Am ajuns să mă încuiez într-un dulap la 2 dimineața, convinsă că nu eram în siguranță lângă soțul meu. Am sunat la prieteni, am sunat chiar și la 112, crezând că soțul meu este cel cu probleme psihice. Când au venit paramedicii și m-au dus la spital, eram sigură că eu sunt acolo doar să-l sprijin pe el. Șocul a fost imens când medicii mi-au spus că, de fapt, eu eram pacienta.
Am fost internată la o secție de psihiatrie , copilul meu, abia la 10 zile de viață. Primele zile în spital le-am petrecut convinsă că eram parte dintr-un program secret, că ceilalți pacienți erau actori și că Dumnezeu îmi transmite mesaje prin zgomote ciudate. Realitatea părea o iluzie. Dar după șase zile de tratament și somn, m-am trezit ca dintr-un coșmar și am început să revin la mine însămi.
A urmat o perioadă lungă și grea de terapie intensivă, luni întregi de program zilnic alături de alte femei care treceau prin iadul propriu. Atunci am descoperit că nu sunt singură. Pe forumul Desprecopii am citit nopți întregi povești ale altor mame, confesiuni crude și pline de durere, dar și mesaje de încurajare. M-au făcut să simt că sunt parte dintr-o comunitate, că există speranță.
Citeste Cand mi s-au prescris antidepresive am simtit ca esuez in rol de mama - confesiuni
Încet, viața mea a început să prindă din nou culoare.
Când fiul meu a împlinit șase luni, eram stabilă. Dar voiam ca tot ce trăisem să aibă un sens. Mi-am spus că dacă experiența mea va salva măcar o mamă, atunci nu a fost în zadar. Mi-am dorit ca viitoarele mame din România să știe că lipsa somnului este unul dintre cei mai mari factori declanșatori, să știe că psihoza postpartum nu înseamnă eșec personal și că există ajutor.
Astăzi scriu aceste rânduri ca supraviețuitoare. Sunt mai empatică, mai atentă, mai puțin critică. Prioritățile mele s-au schimbat. Nu aș fi ales niciodată să trec prin asta, dar acum știu că am renăscut ca o altă femeie.
Sunt una dintr-o mie. Și asta nu mă mai sperie – pentru că vocea mea poate fi sprijin pentru alte mame care, poate chiar în acest moment, plâng singure și cred că au înnebunit.
- va multumesc pentru ca sustineti mamicile, Desprecopii.com a fost mereu sursa mea de informatii si sfaturi bune - Lili.Br.
Despre depresia postnatală, citeste și
Depresia postnatală a fost COȘMARUL din care cu greu m-am trezit - confesiunile unei mămici
Depresia postnatala, semne ingrijoratoare
Nasterea unei mame. Greutatile inceputului meseriei de mama
Esti o mamica care are nevoie de sfaturi?
Te asteptam pe forumul mamicilor de bebelusi pentru sfaturi si incurajari: Bebelusul - primele 365 zile din viata unei comori Primele 365 zile si nopti. Casa nou nascutilor DC. Alaptare, colici, ingrijire, baite, nopti nedormite si multa dragoste.
autor: redactor Milena Sadova, redactor Desprecopii - Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2025
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII