Oare nu ar trebui ca la al doilea copil sa fie mai usor? - confesiuni de mama

Acasa > Concursuri la Desprecopii.com

TEMA: Intalniri Desprecopii.com | 52 | 27/6/2025

Oare nu ar trebui ca la al doilea copil sa fie mai usor? - confesiuni de mama

Toți ne spun că al doilea copil vine cu mai multă relaxare. Că „deja știi ce ai de făcut”. Că ai mai trecut prin asta și o să fie mai ușor. Dar ce nu îți spune nimeni este că fiecare copil aduce cu el o lume nouă. Că, uneori, e mai greu pentru că trebuie să împarți — timpul, atenția, energia, inima.

Aceasta este o confesiune sinceră despre al doilea copil. Despre cum, uneori, așteptările se lovesc de realitate. Și despre cum dragostea crește, dar și oboseala... și nesiguranța...Pentru că adevărul e că și a doua oară poate fi greu. Și e în regulă să simți asta.

 

Ore nu ar trebui ca la al doilea copil sa fie mai usor?

Al doilea meu copil a venit pe lume după o travaliu ușor și am reusit sa alaptez imediat. Am considerat asta un semn al viitorului nostru fericit împreună. M-am gandit incantata ca a fi mama pentru a doua ora - va fi mult mai usor. 

Greșit. M-am înșelat incredibil. 

După ce, usurata si sigura pe mine - l-am trimis pe soțul meu acasă să facă duș și să-i dea veștile bune primului nostru copil, fiica mea nou nascuta s-a trezit. A țipat, apoi a inceput sa planga in cascada. După o oră în care am încercat să o consolez , am pus-o în pătuțul spitalului și am mers șchiopătând la baie, lăsând ușa întredeschisă. Mi-a trecut imediat prin cap intrebarea - oare este mai ușor a doua oară?

Eram o mamă postpartum, nu o caracatiță...

În sfârșit, a venit o asistentă să ne vadă, mustrându-mă că mi-am lăsat copilul singur. Eram nedumerita. Trebuia să o duc la toaletă în timp ce îmi trăgeam lenjeria intimă din plasă dată de spital și foloseam biberonul pentru a elimina cheagurile de sânge de mărimea unei monede de 25 de cenți? Eram o mamă postpartum, nu o caracatiță. În plus, eram sigură că un hoț de bebeluși ar lua unul dintre cei liniștiți și pașnici si nu pe fetita mea care urla ca din gaura de sarpe...

Am reușit să mă întorc în pat și am început să devorez brioșele cu dovleac pe care mi le adusese sora mea. Probabil arătam ca un animal flămând, cu bebelușul meu plângător ținut într-un braț ca o minge de fotbal, în timp ce eu îmi îndesam brioșă în gură cu celălalt brat. După ce am terminat gustările, i-am scuturat firimiturile de pe cap și am început să plâng odată cu ea

Aș vrea să spun că lucrurile s-au ușurat când am ajuns acasă, dar nu s-a întâmplat așa....

Aș vrea să spun că lucrurile s-au ușurat când am ajuns acasă, dar nu s-a întâmplat așa. Fetita a făcut reflux și a vomitat proiectile de lapte prin cameră ca dintr-un exorcism. Am încercat să elimin lactatele și grâul din dietă. I s-au prescris tot felul de medicamente pentru refluxul acid pentru sugari.

Singurul lucru care ne-a ajutat să supraviețuim primului ei an de viață a fost balansoarul cu dungi albastre și albe din sufrageria noastră. Mă bucur atât de mult că am urmat sfatul prietenei noastre designer de interior și am cumpărat scaunul acela scump, pentru că am locuit în el un an. Îmi înfășam fiica ca pe un burrito, puneam zgomot alb și mă legănam furioasa înainte și înapoi, în timp ce celalalta copil de 4 ani se rostogolea la picioarele mele. 

Apoi, undeva în jurul primei zile de naștere a fiicei mele, a fost ca și cum cerul s-ar fi înseninat...

Era fericită, chiar încântătoare. A început să meargă și i-a zâmbit constant fratelui ei mai mare. Eram atât de încântată să-i duc la cursuri de muzică și la ora poveștilor la bibliotecă. Din păcate, era februarie 2020, așa că minunea nu a durat mult. Incepea pandemia...

Când lumea s-a redeschis, aveam în brațe un copil mic care a dat un nou sens celor doi ani îngrozitori . Fetița mea vorbea si își folosea cuvintele ca să-mi spună exact ce își dorea. Dacă viziunea mea nu se alinia cu a ei, își folosea pumnii. Am ezitat în primele luni de copilărie, nesigură cum să gestionez crizele de furie non-stop. Într-o zi, a intrat într-un acces de furie atât de mare încât a trebuit să o imobilizez fizic pentru a o proteja. Împiedicându-ne înapoi, am aterizat în scaun.

Am observat că respirația ei a început să încetinească și că micul ei corp încordat a început să se topească cu al meu. Curând, și-a pus brațele în jurul gâtului meu. Chiar și- a cerut scuze ...

Mi-am dat seama că atunci când făcea o criză de nervi, avea nevoie să fie aproape de mine, indiferent cât de tare mă respingea.

Mi-am dat seama că atunci când făcea o criză de nervi, avea nevoie să fie aproape de mine, indiferent cât de tare mă respingea. În următoarele luni, ori de câte ori avea o criză de nervi majoră, ne întorceam la scaun și ne uitam pe fereastră, așteptând să treacă furtuna.

Fiica mea a început grădinița anul acesta. Este un copil mai mulțumit în ultima vreme. Începem fiecare dimineață în scaunul nostru, legănându-ne cu picioarele pe pământ în timp ce ea bea o cană de lapte. Încă mai are crize de nervi, dar de obicei trec la fel de repede pe cât apar. Scaunul este, de asemenea, locul ei preferat pentru a se reconecta după o zi lungă de muncă și școală, locul unde îmi povestește ce a învățat și cu cine s-a jucat. Mă minunez de încrederea și entuziasmul ei.

Ne sprijinim capetele unul de altul în timp ce stăm de vorbă, ceea ce îmi amintește că, în calitate de părinte, există o singură cale de urmat, și anume să mergi mai departe în viitor alături de copiii tăi, având încredere că zilele cu adevărat grele vor trece.

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️