Am fost mereu adepta certitudinilor, dar si a precautiei
Venirea pe lume a Copilului mi-a rasturnat sistemul de valori cu susul in jos
Cu cine seamana, domle, Copilul?
Aproximarile mi-au usurat semnificativ existent
Despre meseria de mama...

Am fost o perfectionista din fasa

Daca memoria mea ar merge pana la vremurile fesei cu pricina, eram, probabil, genul de bebelus care plange conform fisei postului, cu tonalitati diferite, dand semnalul de "lapte, va rog", esential diferit de plansul insemnand "mi-e frig", "imi iese incisivul lateral superior" sau pur si simplu "ma plictisesc de moarte, cineva sa ma ridice de pe burta". Cred ca imi aranjam jucariile in functie de zgomotul decibelilor produsi prin presare, numaram cu precizie inghititurile de lapte pentru a evita formarea colicilor si eructam la ore fixe.

Am fost mereu adepta certitudinilor, dar si a precautiei

Am fost o eleva monoton de silitoare, o studenta fluctuant de rebela si o iubita plictisitor de fidela. Mi-a placut si am cautat mereu performanta, in diferitele sale ipostaze: siguranta de a fi premianta cu coronita, dar si aceea de a nu rata experienta limitelor. In general, am fost mereu adepta certitudinilor, dar si a precautiei: am asteptat 10 ani pana sa ma marit. Imi placeau lucrurile clare, cuantificabile, verificabile. Aproximarile si estimarile, la mine, tineau doar de prognoza meteo. Mie sa nu-mi spui "poate voi cumpara cartofi", mie sa-mi spui daca "da", cati, ce soi, cat costa si ce numar poarta la pantof vanzatoarea. Si niciodata, dar niciodata sa nu-mi dai o reteta de prajitura care contine fraza "faina cat cuprinde". Ca eu am oale mari, la mine "cuprinde" enorm.

Venirea pe lume a Copilului mi-a rasturnat sistemul de valori cu susul in jos

In aceste conditii, venirea pe lume a Copilului mi-a rasturnat sistemul de valori cu susul in jos.

Am intrat, de atunci, in era lui "aproximativ", a lui "parca", "in jur de" si "poate". Nimic nu mai e clar, nicio lege nu mai are aplicabilitate universala, totul este o negociere, o bajbaiala si un echilibru precar care imi da dureri de cap si vajaituri in urechi. Nu mai exista zone albe si negre, ci doar o masa verde a tratativelor si a posibilitatilor deschise.

Faptul ca el, Copilul, nu a sosit cu o carte tehnica bine pusa la punct a reprezentat inceputul lui "parca". Frumos era sa fi stiut, la orice moment, cauzele oricaror probleme de functionare: de exemplu, un led mititel, alb, care sa lumineze in caz de foame, unul albastru pentru cazuri de frig, rosu pentru dureri de burta si... mda, unul maro pentru alte tipuri de urgente. As fi stiut exact procedura de urmat si tehnicile specifice de mentenanta. Dar nu, frate... Problemele de comunicare au dus la dialoguri cum ar fi:

"Plange Copilul".
"Ce are?"
"Parca i-ar fi cald, e rosu-n obraji".
"Nu-i e cald, asa e el, rosu-bucalat. Parca ii e incordata burtica, poate are colici".
"Nu are colici, asa sta el cu muschii conturati. Parca mai degraba i-ar fi foame, cauta cu gurita sursa".
"Neee, nu cauta nimic, a mancat tzaspe mililitri de lapte in urma cu aproximativ treizeci si doua de minute si treisprezece secunde" (obiceiurile vechi mor greu).
"Pai atunci ce are?"
"Poate ii e somn, ca se freaca la ochi".
"Se freaca la ochi pentru ca ii bagi tu veioza in fata".
Etc.

Cu cine seamana, domle, Copilul?

Un alt tip de "parca", potential generator de conflicte domestice in familia extinsa a fost problema genetica. Cu cine seamana, domle, Copilul? La prima vedere, parca nu seamana cu nimeni. Dar, pentru ca mitul berzei este realmente unul depasit iar paralela cu genele lungi ale postasului nu era neaparat in favoarea noastra, a fost obligatoriu de gasit similitudini. Asa ca, parca un unchi de-al treilea are o alunita asemanatoare pe umarul drept, forma buzelor este aproximativ asemanatoare cu cea a verisoarei primare iar daca te uiti cu atentie, in special din profil si in lumina puternica, grimasa din coltul stang al guritei lui se aseamana vag cu expresia lu’ taica-sau cand pierde Steaua.

Partea minunata - pentru ca exista o parte minunata in toate astea - se refera la faptul ca, dat fiind subiectivismul oricarei aproximari, poti spune tot ce-ti trece prin cap, sub umbrela atotputernicului "parca", "in jur de" si "cam".  Asa se face ca bunica paterna, spre exemplu, care are tenul masliniu, se bucura sincer cand ii spunem ca parca obrajii Copilului (dealtfel albi si fragezi ca un cozonac) incep sa semene cu ai ei. Aceasta nevinovata exagerare a deschis calea unor numeroase posibilitati nebanuite.

Aproximarile mi-au usurat semnificativ existenta

"Fetita mea a invatat zece poezii la gradi. Si Copilul?"
"A, Copilul stie cam cele mai semnificative poezii din literatura romana pentru copii si acum am trecut la clasicii greci" (in traducere libera: am invatat poezia pentru serbare si ieri i-am citit o adaptare a aventurilor lui Hercule, varianta Disney).

"Cand a renuntat Copilul la suzeta?"
"Pai nu-mi amintesc foarte bine, dar parca avea in jur de un an..." (ei na, avea exact trei ani, trei luni si douasprezece zile, imi amintesc exact ce petrecere am dat cu aceasta ocazie).

"Mama, cat mai avem pana ajungem?"
"Doar vreo cateva strazi (si doua pasaje, doua poduri, trei intersectii si un bulevard), ajungem in aproximativ 10 minute" (plus-minus o juma’ de ora).

Si astfel, aproximarile mi-au usurat semnificativ existenta. Am invatat, printre multele lectii date de fiul meu si de experienta de parinte, ca nu exista adevaruri universale, reguli obiective si puncte de reper ferme. Ca pe toate le inveti pe parcurs, din esecuri si lectii, din experientele proprii, ca solutiile infailibile sunt o iluzie si ca rezultatele sunt aproximative si dificil de cuantificat in termeni obiectivi. Si ca aria aproximativului merge in ambele sensuri, in sus si in jos, dupa cum convine situatiei. Si ca nu e un capat de lume sa iti traiesti viata in termeni aproximativi, dimpotriva, e un inceput de lume. Mai ales pentru o perfectionista ca mine.

Am o prietena unguroaica, Marika. Ea are un fel unic si absolut delicios de a aproxima orice, pornind de la valoarea mare la cea mica, si nu invers, cum ar suna firesc: "Am cumparat vreo sapte-sase morcovi"(cu accentul pe al doilea "o"). "M-am ingrasat vreo patru-trei kilograme". "Stau la parinti cam trei-doua zile". Si numai ce-l aud si pe Copil, zilele trecute: "Mami, stiai ca puterea lui Thor este cat puterea a vreo cinci-patru oameni impreuna?"

Am zambit. Si mi-am dat seama ca degeaba au fost toate planurile mele exacte cu privire la cum va fi Copilul, ce il voi invata, cate ore pe zi se va uita la televizor sau cand va incepe sa studieze pianul. Toate astea se relativizeaza, totul devine aproximativ si toate limitele isi forteaza flexibilitatea in toate sensurile. Mai putin iubirea, aceea e absoluta. Si va mai dura inca pret de vreo trei-doua vieti, cam asa.

Despre meseria de mama merita de citit si:

 

 Comunitatea Desprecopii - Hai pe forumul parintilor

Parintii intreaba, parintii raspund!
In aceasta lista de discutii puteti pune intrebari la obiect altor parinti (Exemplu: Este normal ca baiatul meu cere noaptea lapte?)
 

autor: Nana, redactor Desprecopii  - Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2014

Daca ti-a placut articolul, apreciaza-l cu un share!