- despre amintirile unui copil pe care nu l-a vrut tatal sau, veti citi:
Durerea tristetii ramane in suflet
Mama m-a crescut demna ca pe un copil fara tata
Mami, de ce nu ma iubeste tati?
Durerea m-a urmarit de-a lungul anilor
De ce nu a vrut sa isi asume tatal meu responsabilitatea de a avea un copil?
Despre alte amintiri care ramn in suflet

 Publicat mai intai pe forumul Desprecopii.

Durerea tristetii ramane in suflet

M-am hotărât să scriu și eu povestea mea. Nu pentru a primi milă, ci cu speranța că poate cineva va învăța ceva din ea. Povestea e a mea – eu sunt copilul fără tată. Chiar dacă anii au trecut, chiar dacă am 28 de ani și sunt mamă la rândul meu, amintirile sunt încă vii, iar durerea… da, încă există. Poate mai estompată, poate mai bine ascunsă, dar prezentă. Și, uneori, mă surprind încercând să mă mint că am trecut peste.

Povestea părinților mei începe undeva prin 1980. Tata, tânăr inginer, a ajuns la fabrica unde lucra mama. A fost, cum îi place mamei să spună, dragoste la prima vedere. Un an plin de iubire și fericire, un început care părea promițător. S-au mutat împreună în garsoniera lui și păreau să aibă în față o viață întreagă de construit împreună.

Dar vraja s-a rupt brusc. Când mama, cu inima plină de emoție și bucurie, i-a spus că e însărcinată, răspunsul lui a fost un cuțit în suflet: „Nu vreau copil. Sunt prea tânăr. Vreau să mă distrez, să călătoresc. Un copil mi-ar strica planurile. Descurcă-te singură, eu nu mă bag.”

Atunci, viața mea a început fără el. Și drumul mamei mele s-a schimbat pentru totdeauna.

Mama m-a crescut demna ca pe un copil fara tata

Știu că, dacă ar fi putut, mama ar fi făcut avort. Pe atunci însă nu era posibil, așa că s-a trezit prinsă într-o realitate pe care nu o alesese. La început, nici mama nu m-a vrut. Și nu o condamn. La 21 de ani, singură, cu un copil în burtă și cu toată lumea împotrivă, era o povară mult prea mare. Îi înțeleg frica, îi înțeleg furia.

Totuși, în toată perioada sarcinii a încercat să-l înduplece pe tata. L-a rugat, i-a vorbit, l-a chemat înapoi la ea. Uneori părea că se înmoaie. Dar atunci a apărut bunica lui, femeia rece care i-a pus în față un ultimatum: „Dacă te însoară cu sărantoaca aia, te dezmoștenesc. Adio casă, adio mașină, adio bani la CEC.” Și el… a ales. M-a ales pe mine și pe mama? Nu. A ales confortul și banii. A părăsit-o de tot, când ea era însărcinată deja în patru luni.

Mama a ridicat și ea un zid de orgoliu. Deși munceau în același loc, nu l-a mai deranjat. A dus sarcina singură, cu sprijinul bunicii mele materne – singura care i-a fost alături.

Pe 19 decembrie 1982, am apărut eu. Nașterea a fost grea, la fel ca întreaga sarcină. M-am născut aproape fără viață, iar medicii m-au resuscitat 40 de minute. Dar am rămas. Am rămas pentru că așa a vrut Dumnezeu. Pentru că mama m-a chemat înapoi. Pentru că bunica m-a dorit.

Tata, în schimb, n-a dat niciun semn. Când mama l-a sunat din spital să-i spună că are o fetiță, răspunsul lui a fost ca un pumn: „Nu mă interesează. Nu e a mea.”

Atunci, mama a înțeles că trebuie să meargă mai departe singură. Pe certificatul meu de naștere, în dreptul tatălui, era doar o liniuță.

Dar la două luni, mama a deschis procesul de paternitate. Trei ani a durat. Trei ani de lupte, recurs după recurs, ședințe interminabile. Eu eram cu ea peste tot, pentru că nu avea cu cine să mă lase. Eram mică, precoce, curioasă de tot. La 10 luni deja mergeam, la 2 ani vorbeam cursiv. Mă așezam lângă ea în sala de judecată și îl priveam pe omul acela – tatăl meu. Îi făceam cu mâna, îl strigam, îi zâmbeam. Dar el… nu mă vedea. Sau nu voia să mă vadă.

În cele din urmă, s-a făcut testul de paternitate. El a refuzat cât a putut, dar nu a avut scăpare. Rezultatul a fost clar: eram copilul lui. Mama nu a cerut bani, nu a cerut pensie alimentară, nu a cerut nimic. A vrut doar ca numele lui să fie trecut pe certificatul meu de naștere. Să nu mai fiu „copil din flori”.

Când s-a terminat procesul, eu aveam trei ani. Nu îmi amintesc acele momente, dar mama mi le-a povestit peste ani. Le port cu mine ca pe o amprentă care nu dispare.

Mami, de ce nu ma iubeste tati?

De fiecare dată când era vreo înfățișare, eram fericită. Pentru mine, asta însemna că o să-l văd pe tata. Mama mi-a povestit că, într-o zi, așteptam pe holul tribunalului să intrăm în sală. Ea vorbea cu avocatul, iar eu stăteam cumințică în brațele ei. La un moment dat, tata a apărut. Am sărit ca arsă, am fugit spre el cu brațele întinse și cu inima cât un purice, strigând din toți plămânii: „Tatiii! Tatiii!”

Dar el... s-a ascuns după o coloană și apoi a fugit. Am rămas singură, plângând, în mijlocul holului. Mama a venit în grabă, m-a strâns la piept, iar printre sughițuri i-am șoptit întrebarea care mă arde și acum, după atâția ani: „Mami, de ce nu mă iubește tati?”
Un răspuns pe care nici astăzi nu l-am găsit.

Cea mai dureroasă amintire însă a venit câteva luni mai târziu, după ce procesul se terminase. Eram bolnăvioară, cu febră mare. Într-o seară, în timp ce plângeam în brațele mamei, am început să o implor: „Te rog, du-mă la tati. Vreau doar să-l văd un pic, și apoi plecăm.” Mama încerca să mă liniștească, să-mi spună că tata nu e acasă, că are treabă. Dar eu nu voiam să aud. Plângeam, tremuram, febra urca, iar ea, disperată, m-a luat de mână și m-a dus.

Am ajuns în fața ușii apartamentului lui. Mama a sunat. Am auzit pașii lui apropiindu-se. A venit la ușă, s-a uitat pe vizor… și nu a deschis. Eu știam că e acolo, simțeam. M-am lipit de ușă, am început să-l rog cu vocea unui copil de trei ani și jumătate: „Tati, deschide! Te rog, vreau doar să te văd puțin și apoi plec…”

Nimic. Tăcere.

Am plâns acolo, pe preș, mai bine de un sfert de oră. Țipam, imploram, vecinii au ieșit din apartamente, încercând să îl convingă și ei. Mama, săraca, mă trăgea de mână, dar eu nu voiam să plec. Într-un final, m-a luat cu forța. Noaptea aceea s-a terminat la Urgențe, pentru că febra urcase din cauza atâtor lacrimi.

Și nu e o poveste pe care doar mama mi-a spus-o. E o amintire a mea. Dacă închid ochii, și acum văd palierul blocului, ușa lui rece și surdă, frigul de pe ciment și lacrimile mele amestecate cu transpirația febrei. Ani mai târziu, când i-am descris mamei totul, până la culoarea ușii și mirosul scării, nu-i venea să creadă că un copil de trei ani jumătate putea reține atât de clar.

După câteva luni, mama a aflat de la o farmacistă din cartier că tata plecase în Germania. Acolo a rămas ani și ani de zile. Iar eu? Eu am rămas doar cu liniștea lui apăsătoare. Nu m-a căutat niciodată.

Durerea m-a urmarit de-a lungul anilor

Am suferit mult. Mai mult decât aș fi putut înțelege atunci și, poate, chiar mai mult decât pot explica acum. Nu știu de ce a fost atât de profundă durerea asta, dar știu sigur că mi-a marcat copilăria, ca o rană mereu deschisă.

Erau nopți în care adormeam plângând, cu gândul la el. Îmi doream doar să îi văd chipul, dar cea mai mare suferință a mea era că nu reușeam să mi-l amintesc. Ultima imagine cu el rămăsese aceea de pe holul tribunalului, când a fugit de mine… Toată lumea îmi spunea că semăn leit cu el, dar pentru mine era un necunoscut. Îmi căutam reflexiile în bărbați străini, pe stradă sau în autobuz, și mă întrebam dacă nu cumva ar putea fi el.

Îmi amintesc perfect un episod din clasa a VII-a. Eram în metrou și am zărit un domn care semăna izbitor cu mine. Am simțit în stomac o vibrație, un curaj straniu, și timp de zece minute l-am privit fără să clipesc, convinsă că e tata. În cele din urmă mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat, cu voce tremurată: „Nu vă supărați, vă cheamă cumva Cristian P…?” Omul s-a uitat surprins la mine și a spus sec: „Nu.” Am coborât la prima stație, doar ca să pot plânge în voie.

Când am ajuns acasă și i-am povestit mamei, i-am frânt sufletul. A plâns toată ziua ori de câte ori mă privea. Cred că pentru ea era o dublă durere: propria ei rană, dar și neputința de a-mi alina mie lipsa lui.

Când eram mică de tot, mama renunțase să mai iasă cu mine în parc. Mă lăsa mai mereu cu bunica, pentru că se săturase să îndure aceleași scene dureroase: de câte ori vedeam un tată cu copilul său – dar fără mamă alături – mă duceam la el și îi spuneam cu seriozitatea unui copil care nu știe ce e rușinea: „Domnule, nu vreți să fiți tăticul meu? Că eu nu am tătic…”

Ajunsese tot cartierul să știe povestea mea. Eu eram fetița fără tată, cea care căuta cu disperare un braț bărbătesc în care să fie recunoscută, măcar pentru o clipă.

De ce nu a vrut sa isi asume tatal meu responsabilitatea de a avea un copil?

Întrebarea care m-a urmărit mereu, ca un ecou dureros, a fost: „De ce nu a vrut tata să își asume responsabilitatea de a avea un copil?”
Mi-am frământat sufletul ani întregi cu această neliniște. Oare pe el nu l-a durut niciodată să știe că pe lumea asta trăiește o ființă din sângele lui? Oare chiar nu s-a întrebat cum arată, ce face, cum crește copilul pe care l-a renegat?

Poate răspunsul nu-l voi afla niciodată. Poate că adevărul stă ascuns undeva între fricile lui, egoismul tinereții și cuvintele grele ale unei mame care l-a crescut fără iubire, doar cu calcule reci. Dar pentru mine, rănile acelea nu au fost doar povești – au fost realitate, zile și nopți de dor, lacrimi și întrebări fără răspuns.

Cam astea sunt amintirile mele. Aș mai putea scrie multe, dar n-aș vrea să vă rănesc cu povara lor. În schimb, vreau să închei altfel: astăzi, viața mi-a dat un dar pe care nici nu-l visam când eram copilă – o familie minunată. Am un soț iubitor, stânca mea de siguranță, și un pitic de doi ani care îmi luminează fiecare zi cu zâmbetul lui.

Ei doi sunt dovada că rana poate fi vindecată, că iubirea există și că lipsa de odinioară poate fi transformată în forța de a fi un părinte prezent, cald și implicat. Poate că eu sunt copilul care nu a avut tată, dar fiul meu va fi copilul care va ști, în fiecare clipă, cât de iubit este. Și asta mă face cea mai fericită ființă de pe pământ. 💛

autor: Lukasnicolas, Membru al Comunitatii Desprecopii.com Cititi in continuare blogul autorului>

Mai multe supe pentru suflet >>

Despre alte amintiri care raman in suflet, cititi:

  

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️