O cezariană de urgența la un spital de stat. Simțeam că mi se rupe burta - experiența și trauma mea

TEMA: Am nascut prin cezariana: povestea mea | 0 | 13/3/2024

O cezariana de urgenta la un spital de stat. Simteam ca mi se rupe burta - experienta si trauma mea

Bună, mămici și viitoare mămici! Am găsit puțin timp liber în timp ce bebelușa mea doarme și am zis să vă povestesc despre experiența nașterii...

Pe la săptămâna 36 de sarcină, mi-au apărut unele neliniști că aș vrea să nasc. Deja stabilisem împreună cu medicul meu că voi naște prin cezariană, inițial programată pentru 7 februarie, când aș fi fost în săptămâna 39...

vei citi:
Bebe avea BCF 225, risc de sufocare
Medicul a decis sa faca cezariana de urgenta
Cand am auzit fetita si am vazut-o am uitat de tot
Simteam ca mi se rupe burta

nasterea prin cezariana

Bebe avea BCF 225, risc de sufocare

Cum am spus, îmi doream să nasc mai devreme, așa că într-o dimineață m-am dus la spital să discut cu medicul despre posibilitatea de a fi reprogramată mai devreme. În timpul unui control de rutină, medicul a observat că bebelușa mea avea BCF (bătăi cardiace fetale) 225, ceea ce indica un risc de sufocare. Am fost dusă de urgență în sala de travaliu, unde mi s-a montat un monitor pentru a supraveghea bătăile inimii copilului și o perfuzie pentru a stabiliza situația, deoarece nu era momentul să nasc; era mult prea devreme pentru bebe. După aproximativ o oră, situația s-a stabilizat și am decis să nasc pe 31 ianuarie. La internarea pe 30 ianuarie, mi s-a efectuat un test COVID care a ieșit pozitiv, ceea ce a cauzat panică.

Cu toate acestea, mă simțeam bine, iar bebelușul nu dădea semne că ar vrea să vină pe lume. Nu aveam niciun simptom de COVID și am petrecut 10 zile în izolare la domiciliu. După aceste 10 zile, pe 9 februarie, am mers din nou la spital pentru o reprogramare.

Medicul a decis sa faca cezariană de urgentă

Prima experiență neplăcută a fost montarea sondei urinare; eram îngrijorată, dar nu a fost dureroasă.

Al doilea șoc a fost când am intrat în sala de operații, pe o masă care mă făcea să mă simt expusă, într-o cameră sumbră, plină cu instrumentarul chirurgical... o atmosferă intimidantă.

A treia experiență înfricoșătoare pentru mine a fost administrarea epiduralei... acel ac imens introdus în coloană, stând într-o poziție incomodă, cu asistenta în față și medicul anestezist în spate. Într-o secundă, nu îți mai simți corpul, iar așezarea pe spate pe masă a fost dificilă.

Cand am auzit fetita si am vazut-o am uitat de tot

Apoi a început procesul... doctorul opera, iar eu nu vedeam nimic din cauza perdelei plasate în fața mea, dar simțeam cum corpul meu se mișcă fără să simt efectiv nimic... Nu mai simțeam abdomenul, bebelușul, absolut nimic. Când a venit momentul să extragă bebelușul, acesta era cu capul poziționat prea sus și, în mod surprinzător, al doilea medic prezent la operație s-a urcat pe pieptul meu, împingând copilul către partea inferioară. Mi s-a făcut rău imediat, simțindu-mi-se că vreau să vomit, dar fără puterea de a face asta. Mă simțeam de parcă nu mai eram om. Dar în momentul în care am auzit-o pe fetiță și am văzut-o, am uitat de tot și am început să plâng incontrolabil.

La un moment dat, nici nu știam de ce plâng și nu mă puteam opri. După câteva minute, totul s-a terminat și am fost mutată în salon pentru a-mi reveni. Tremurul incontrolabil și senzația de frig le-am experimentat câteva ore, până când am început să îmi simt picioarele. Operația a început să doară, să usture, era greu să identific exact ce simțeam. Regret enorm că am ales să nasc într-un spital de stat, deoarece personalul a lăsat mult de dorit.

Simteam ca mi se rupe burta

Tura din ziua operației a fost în regulă, dar seara au venit alte asistente și, sincer, nu mi-au administrat niciun calmant, nici măcar nu au venit să verifice dacă mă simt bine sau nu. La un moment dat, transpiram din cauza durerii, mi se umflaseră ganglionii limfatici - o experiență neplăcută. Cu greu a trecut noaptea, iar a doua zi trebuia să mă ridic din pat pentru că urma să îmi aducă bebelușa în salon. Pot să vă spun că am avut cea mai grea experiență din viața mea.

Am mai trecut prin operații, dar durerea de după cezariană este incredibil de intensă. M-am chinuit enorm să cobor din pat prima dată după operație; asistenta insista să mă grăbesc, dar într-un final am țipat la ea, spunându-i că simt că mor de durere, o durere care ardea și ustura... Mi-a făcut un calmant modest care a ameliorat puțin durerea, încât am reușit să cobor... Am mers prin salon, târându-mi picioarele, dar simțeam că abdomenul mi se rupe. M-am așezat din nou în pat pentru că nu mai puteam și a venit o altă asistentă să îmi atragă atenția că trebuie să mă ridic, pentru că îmi aducea fetița și trebuie să am grijă de ea. M-am ridicat cu dificultate din pat, fiind ora 13.

Mi-a adus fetița și nu m-am mai așezat în pat în poziția culcat pe spate. Am ridicat capătul patului pentru a sta mereu în șezut, astfel încât să pot coborî mai ușor. Acest lucru s-a întâmplat într-o zi de joi. 90% din timp stăteam în șezut la marginea patului, era extrem de greu și dureros să mă urc în pat cu tot cu picioare. După multe ore de stat pe marginea patului, vineri, picioarele mele erau umflate, începeam să nu mai pot mișca degetele de la picioare, nu îmi mai încăpeau picioarele în papucii de cameră.

Am trăit trauma vieții mele

În salon era exagerat de cald, atât eu cât și fetița eram transpirate tot timpul. Am întrebat o asistentă dacă există o baie unde aș putea să mă spăl puțin, iar răspunsul a fost că există, dar nu este apă caldă. Până vineri seară eram extrem de obosită, nu mai simțeam deloc picioarele, eram transpirată și acrită, iar deodorantul nu mai era eficient. Am fost nevoită să stau non-stop cu lumina aprinsă în salon, nu am alăptat fetița, ci i-am dat lapte praf, și nu mi se aducea laptele necesar. Vineri noaptea s-a trezit fetița plângând de foame, și, căutând o asistentă, nu am găsit pe nimeni. Pe holuri, bătând la o ușă, am descoperit că asistenta responsabilă cu laptele dormea... incredibil. Sâmbătă dimineața, deși era weekend și șansele de externare erau mici, mă rugam să plec acasă. Începusem să-mi strâng lucrurile și i-am spus asistentei de tură să mă ajute să plec pentru că nu mai suportam să stau în spital încă două zile până luni. Operația mea era în regulă, bebelușa mea era bine și, cu ajutor divin, am plecat acasă în jurul orei 12.

Ajunsă acasă, am mulțumit că am scăpat de acolo. Ca un rezumat, am trăit trauma vieții mele; dacă știam că va fi așa, aș fi ales un spital privat. Unele mămici aleg spitalul de stat poate din motive financiare, dar eu am cheltuit destul de mulți bani și la spitalul de stat: pentru partea doctorului, pentru anestezist și ce am mai dat „la plic” asistentelor care m-au ajutat, altfel aș fi fost ignorată. Le admir pe femeile care fac doi sau mai mulți copii. Pentru mine, o dată este suficient. Experiența nașterii a fost îngrozitoare, durerile insuportabile. Important este că a trecut și că suntem amândouă sănătoase.

Autor - DDanielaD, o mamica de la Desprecopii

Util de citit:

- Nasterea prin cezariana: motive medicale care o recomanda
- Ce trebuie sa stii inainte de a trece printr-o nastere prin cezariana

Ai nascut de curand si vrei sa ne relatezi povestea nasterii? Trimite-ne atunci povestea nasterii puiului tau pe mail si noi o vom publica pe Desprecopii - cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unică care poate ajuta alte mămici in momentele grele! Numai așa vom schimba lucrurile în bine în Romania.😘