Dependența de ecrane îți poate ruina familia - confesiunile unui tată

TEMA: Ecrane si timp digital | 0 | 26/8/2025

Dependenta de ecrane iti poate ruina familia - confesiunile unui tata

Nu ne dăm seama cât de repede un obiect mic, luminos, poate fura liniștea unei case. Totul începe cu „doar câteva minute” pe telefon, o tabletă dată copilului „să stea liniștit” sau un serial urmărit împreună „în loc de joacă”. Așa am crezut și eu. Dar, fără să-mi dau seama, am lăsat ecranele să ocupe locul poveștilor de seară, al jocurilor de familie și al discuțiilor sincere cu copiii mei.

Aceasta nu este o teorie, ci o mărturisire. Povestea unui tată care a privit cum propria lui familie se transformă într-un grup de străini, fiecare cu ochii lipiți de câte un ecran. Și momentul dureros în care am înțeles că, dacă nu schimb ceva, risc să pierd ce am mai de preț: legătura cu familia mea.

Dependența de ecrane îți poate ruina familia

Am fost unul dintre ei. Un tată care își mințea singur conștiința: „Nu e nimic grav, doar un telefon… doar un joc… doar un episod.” Dar adevărul era altul. Dependența de ecrane aproape că mi-a distrus familia. Casa noastră, cândva plină de râsete, povești și îmbrățișări, devenise un spațiu tăcut, fragmentat, unde fiecare trăia cu ochii în altă lume.

Încă îmi amintesc cum, la o cină, stăteam toți cinci la masă – eu, soția și copiii noștri – și nimeni nu vorbea. Doar lumina albastră a ecranelor ne mai unea. A fost momentul în care am simțit că, dacă nu facem ceva, pierdem tot ce contează.

Cum am ajuns aici

La început, părea inofensiv. Eu și soția mea ne verificam telefoanele „pentru job” sau „ca să fim la curent”. Fără să ne dăm seama, le-am dat copiilor noștri lecția greșită: că ecranele sunt mai importante decât oamenii de lângă tine.

Un smartphone cadou pentru copilul cel mare ni s-a părut un pas firesc, dar am uitat să-i predăm și regulile de folosire. Încet-încet, mesele, serile de film și chiar și momentele de culcare au fost invadate de notificări. În loc de povești și confesiuni, primeam emoji-uri și meme-uri.

Ce am pierdut

Copiii mei, de 12 și 13 ani, nu se mai jucau împreună. Serile de jocuri în familie au dispărut. Am ajuns să îi văd comunicând prin mesaje, deși erau în aceeași cameră. Îi priveam și simțeam un gol imens: distanța dintre noi creștea, chiar dacă trăiam sub același acoperiș.

Sfatul psihologului:
„Dependența de ecrane nu se rezolvă prin interdicții dure, ci prin relație și exemplu personal. Copiii învață din ceea ce văd, nu din ceea ce li se spune. Dacă vrem ca ei să își lase telefoanele deoparte, trebuie ca noi, părinții, să fim primii care facem asta. Înlocuiți timpul de ecran cu activități plăcute împreună – jocuri, povești, drumeții – și transformați schimbarea într-o experiență de familie, nu într-o pedeapsă. Astfel, copiii nu vor simți că pierd ceva, ci că câștigă timp cu voi.” - Milena Sadova, psiholog, Desprecopii.com

Cum am schimbat direcția

Într-o seară, am închis televizorul și am spus: „Trebuie să vorbim. Despre ecrane. Despre noi.” La început, au fost priviri sceptice și ridicări din umeri. Dar am avut curajul să le spun ce simt: cât de dor îmi este de râsetele noastre, de poveștile spuse la cină, de apropierea noastră.

Încet, dialogul s-a deschis. Copiii au recunoscut presiunea de a răspunde imediat la mesaje, frica de a „pierde ceva” online. Am decis împreună să punem reguli simple: fără telefoane la masă, seri de film fără notificări, timp pentru jocuri reale.

Nu a fost ușor. Au existat certuri, priviri furioase și tentații. Dar au apărut și victorii mici: o masă fără telefoane, un joc de societate plin de râsete, o drumeție în familie. Pas cu pas, am redescoperit bucuria de a fi împreună.

Lecțiile noastre pentru alți părinți

🔺 Vorbiți deschis – spuneți ce simțiți, ascultați ce simt copiii.

🔺 Faceți regulile împreună – altfel devin doar interdicții.

🔺 Fiți realiști – schimbarea cere timp, răbdare și perseverență.

🔺 Sărbătoriți micile victorii – o cină reușită fără ecrane e un pas mare.

🔺 Fiți flexibili – adaptați regulile după ce vedeți ce funcționează.

Concluzie

Am învățat pe pielea mea că dependența de ecrane nu e doar un „obicei prost”. Este un dușman tăcut care îți poate fura familia. Dar tot noi avem puterea de a spune stop, de a pune limite și de a redescoperi ce înseamnă să fim conectați cu adevărat – unii la alții, nu la ecrane.

Drumul nu e ușor. Dar merită fiecare pas. Pentru că râsetele copiilor tăi, privirile lor sincere și clipele în care ești prezent cu adevărat – nu există ecran pe lume care să le înlocuiască.