Nasterea Mariei - agonie si extaz

Nasterea Mariei - agonie si extaz

Nasterea Mariei - agonie si extaz

  • Mi-e greu sa formulez cuvintele de inceput. Credeam ca o sa fie usor de povestit, mai ales ca povestesc cu sufletul, dar vocatia de prozator nu e la indemana oricui. Voi incerca totusi sa imi relatez experienta in speranta ca va folosi cuiva, candva. Anul trecut, tot aici pe acest site, deplangeam moartea baietelului surorii mele din cauza inconstientei unor medici de la Maternitaea Cantacuzino. Acum vreau sa va arat si fata umana, dezinteresata si profund dedicata meseriei, a catorva dintre medicii care mi-au salvat copilul.

Totul a inceput pe 7 martie. Fusesem la control si cu o saptamana inainte, la Maternitatea CFR2, pentru a mi se programa data exacta a cezarienei. Eu una eram pregatita de atunci. Dar doctorul a decis ca e prea devreme si m-a chemat vineri, 7 martie, la control.

Desi nu mi se spusese eu am venit pregatita cu tot ce imi trebuia pentru spital. Impreuna cu sotul meu asteptat emotionati venirea doctorului. Doctorita care imi supraveghease evolutia sarcinii era doar a doua mana la operatie. Dar doctorul primar (care este de altfel si directorul spitalului) fusese blocat la Ministerul Sanatatii, asa ca il rugase pe seful sectiei de Obstretica si Ginecologie sa preia examinarea.

Verdictul a fost sec:”Intra in operatie acum!”. Va imaginati ce emotii ne-au cuprins. Era primul copil. Iar decizia de a face cezariana imi partinea integral, fara nici un fel de cauze medicale. Am vrut cezariana, pentru ca sunt inca marcata de moartea nepotelului meu datorata unei nasteri naturale fortate si nereusite. Asa ca am ales din start cezariana. Si acum, privind reprospectiv, ma gandesc ca hotararea mea privind cezariana nu a fost intamplatoare, pentru ca altfel copilul meu nu ar fi trait nici macar 5 minute. Nimic nu e intamplator in viata si am invatat sa nu mai cred in coincidente!

Am fost preluata de personalul medical, mi s-a pus sonda, dupa care am asteptat cateva minute pregatirea salii de operatie. In aceste cateva minute, am avut timp sa imi instruiesc sotul si sa ne amuzam pe seama unei “coincidente” (inante de aceasta intamplare, mai credeam in existenta lor!): doctorita care imi supaveghease sarcina era de origine araba, seful sectiei, prima mana la operatie era de origine araba, iar unul dintre medicii care participau la operatie era de asemenea arab. Marturisesc ca la momentul respectiv nu eram tocmai un fan al etniei in cauza. Cum spuneam, m-am amuzat impreuna cu sotul meu de adunarea pan-arabica din sala de operatie, dupa care am fost urcata pe masa si anesteziata.

M-am trezit 40 de minute mai tarziu si vedeam totul ca prin ceata. Simteam, mai mult decat vedeam, prezenta sotului meu si cred ca l-am intrebat de zece ori: ce e? e bine? El ma asigura ca totul e in regula si ca fetita e bine. Apoi a trecut unul dintre doctori sa vada cum ma simt si daca mi-am revenit din anestezie, si l-am intrebat si pe el daca fetita e bine. Raspunsul lui ezitant “binisor” mi-a dat fiori si mi-a confirmat suspiciunile pe care le resimteam: ceva nu era in ordine. Cand doctorita mea a venit la mine si a inceput sa ma intrebe daca am avut vreo problema in timpul sarcinii pe care nu i-am semnalat-o, am inteles ca era grav. Si ea mi-a confirmat. Fetita se nascuse cu hernie diafragmala, ceea ce insemna ca intestinele si stomacul fetitei nu erau in cavitatea abdominala ci erau la un loc cu plamanii si inima. Din acest motiv unul dintre plamani se dezvoltase insuficient, iar inima era presata de toate organele. Era grav si nu mi s-a ascuns acest lucru.

Nu doresc nici celor mai crunti dusmani ai mei sa treaca prin asa ceva. Stiu ca multe dintre voi au avut din pacate experiente similare. E ingrozitor! Mi s-a spus ca fetita va fi transferata la spitalul Marie Curie si ca era obligatorie operatia. Simteam ca o iau razna. Nu ma puteam controla, tremuram si plangeam, si sotul meu incerca bietul sama calmeze. Ma simteam neputincioasa, mai ales ca eram blocata in patul acela de spital.

In urmatoarea ora fetita a fost transferata la spitalul Marie Curie, iar a doua zi a fost operata. Inainte de operatie l-am rugat pe sotul meu sa boteze copilul, pentru ca stiam cat sunt de mici sansele. A botezat-o Maria Theodora. Operatia a reusit, dar acum totul depindea de mititica. Respira ajutata de aparat si nu se putea spune cand si mai ales daca va putea respira singura.
Eu m-am refacut fizic imediat, si la trei zile dupa operatie am fost externata. Personalul medical din maternitate a fost exemplar. Pot sa spun ca am inatlnit prima maternitate unde asistentele se poarta absolut uman, fara sa ceara nimic si chiar daca nu le dai. Sunt niste adevarati oameni, cu suflet mare, care se poarta asa cum au nevoie gravidele si lauzele. Ma asteptam sa fiu pusa in situatii umilitoare s jenante, fusesem avertizata de toate prietenele mele care nascusera, dar nici vorba. Atat medicii, cat si asistentele si infirmierele s-au purtat exemplar. Si repet: fara sa contribui cu nimic. Iar celor trei doctori arabi, nu am cuvinte sa imi exprim recunostinta si multumirea. M-au incurajat cat au putut si m-au supravegheat permanent sa nu fac vreo complicatie din cauza psihicului daramat.

Cand am fost externata, si m-am vazut iesind din spital singura, fara mogaldeata mea, am cazut din nou psihic. Imi imaginasem de atatea ori cum o sa plecam toti trei acasa, incat cand vedeam ca plecam doar doi, imi venea sa intru in pamant.
Imediat dupa externare m-am dus la fetita. Nu o vazusem niciodata si imi doream cu disperare sa o vad. Si am vazut-o. Dar erau atatea aparate conectata pe fiecare centimetru de piele, incat imaginea aceea plina de fire si drene nu m-a ajutat.

Si a inceput asteptarea. In fiecare clipa ma rugam lui Dumnezeu ca Maria sa aiba puterea sa lupte. In fiecare zi ii priveam trupusorul plin de fire si mi se rupea sufletul. Mi-as fi dat in orice moment viata pentru a o salva pe a ei. Doctorul care a operat-o pe Maria, dr. Oancea, si doctorita care a supravegheat evolutia post-operatorie a Mariei, dr. Costinean, sunt doi oameni extraordnari care au facut minuni cu Maria. Si au vrut sa primeasca nici un leu.

Treptat starea Mariei s-a imbunatatit si au inceput sa dispara de pe coprul ei firele si senzorii. Ultimul hop si cel mai mare ramasese insa: aparatul care o ajuta sa respire. Si intr-o dimineata, dupa zile de asteptare si de durere si de speranta, cand am intrat la Maria am vazut ca nu mai avea aparatul de respirat. Nu stiu cum am mers pana la ea. Cred ca am plutit. Fetita mea respira singura. Doctorita a spus ca respira singura de 10 ore si nu avea nici un fel de complicatii. Si atunci am putut sa imi tin pentru prima data copilul in brate. Urmatoarele zile Maria a stat sub supravegherea atenta a medicilor, pentru a i se monitoriza ritmul respiratiei. Si mi s-a permis sa o alaptez, pentru a vedea si cum se adapteaza stomacul si intestinele la alimentatia normala. Micuta a reactionat foarte bine, agatindu-se de san de parca ar fi facut asta dintotdeauna. 

Pe 22 martie Maria Theodora a venit acasa!

Sper ca povestea mea nu v-a plictisit. Ma bucur mult ca o am pe Maria si ca povestea mea are un sfarsit fericit.
Va doresc numai bine voua si puilor vostri.
Cu mult drag,
Elena 

autor: Eleni, membra a clubului Desprecopii.com - In fotografie: Maria Theodora.
toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2002-2003
Cititi reacti pe forumul nostru aici.

Daca ti-a placut articolul, apreciaza-l cu un share!

Subiecte tratate:
Tema:

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

15 comentarii din totalul de 18:

  1. Gabriela Pascal
    Gabriela Pascaltrimis la 14/12/2011

    M-a emotionat povestea voastra,a ta si a fetitzei tale Maria Theodora.Am si eu o fetitza Bianca - Maria si am avut si noi o cumpana mare la numai 4 luni ale ei si tot la spitalul Marie Currie un INGER de medic i-a dat viatza a doua oara - se numeste Dr. Sergiu Stoica.L-am cunoscut personal pe medicul care ti-a operat fetitza - dl. Oancea si intr-adevar este un om si un medic de toata izbinda .S-a va dea Dumnezeu sanatate .

    Raspunde la acest comentariu
  2. ana
    anatrimis la 10/10/2010

    ma bucur mult ca s a terminat totul cu bine, Dumnezeu e mare si are grija de ingerasi. Ma bucur ca si tu esti bine.

    Raspunde la acest comentariu
  3. slabu luiza
    slabu luizatrimis la 28/4/2010

    Sunt si eu insarcinata,in 36 saptamani.Iti pot spune ca sunt la a patra sarcina,dar tot am emotii...De aceea descoperind acest site,am inceput sa ma mai documentez.Am citit toate povestirile despre nasteri ale mamicilor,de la cap la coada,si am ajuns acum la a ta.Personal o consider cea mai simpla si mai miscatoare povestire.Sper ca la data cand fac acest comentariu(am vz ca ai nascut in 2003)sa fiti bine sanatosi tu fetita ta si familia ta.Va doresc tot binele din lume si mi-ar place tare mult sa stiu ca totul e bine.Nu stiu daca mai intri pe forum si vezi mesajul,dar mi-ar face placere sa primesc un e-mail cu vesti despre voi.Multa sanatate va doresc,cu mult drag luiza.

    Raspunde la acest comentariu
  4. Madalina , Constanta
    Madalina , Constantatrimis la 2/5/2004

    Am plans citind povestea vostra... sunt insarcinata in 24 de saptamani si am aflat ca fetita mea sufera de aceeasi malformatie...Imi este foarte greu si uneori imi pierd speranta... Povestea ta mi-a mai ridicat moralul... unii doctori m-au sfatuit sa renunt la sarcina, dar nu pot...este copilul meu, cum sa ma duc eu la spital, sa mi se provoace travaliul si sa nasc, sa las copilul sa moara pe o masa de spital? Este un mare pacat si o vina care m-ar apasa toata viata... m-as intreba: daca ar fi trait, totusi?...daca are o sansa de a trai normal, de a creste, de ce sa nu i-o ofer? Doar ca sa nu ma chinui sau ca sa nu imi fie greu? Trauma psihica oricum exista, de cand am aflat ce are fetita, si ca este posibil sa nu reziste...macar sa apucam sa o botezam, sa nu moara asa...dar poate are zile de la Dumnezeu si scapa. In rest ea e foarte vioaie in burtica, a crescut normal, totul cu exceptia herniei. Iti multumesc ca ai scris acest articol...sigur mi-a folosit mie...mi-a dat SPERANTA. Daca vezi acest mesaj, raspunde-mi, te rog, la adresa de mail: Fiquelle@yahoo.com. Multumesc si sa va aiba Dumnezeu in paza sa!

    Raspunde la acest comentariu
  5. Elena
    Elenatrimis la 27/2/2004

    Draga Elena eu tocmai astazi am citit povestea Mariei-Theodora si m-am bucurat foarte mult ca sunteti acasa toti trei ! maria este o luptatoare si va urez multa multa sanatate ... P.s te inteleg perfect prince ai trecut cu fetita Maria-Theodora ca ca si eu am fost incercata de Dumnezeu cu Alvarica al meu .

    Raspunde la acest comentariu
  6. Elena
    Elenatrimis la 27/2/2004

    Maria-Theodora este o dulceata si sa va traiasca sa se faca mare sa fie sanatoasa si sa va umple viata de bucurii...

    Raspunde la acest comentariu
  7. mia
    miatrimis la 15/7/2003

    Povestea fetitei tale m-a impresionat foarte mult, desi eu nu am copii, dar iubesc la nebunie copii.Adevarul este ca Dumnezeu i-a dat viata si a considerat ca menirea ei pe acest pamant nu s-a sfarsit. Trebuie sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru tot ce ti -a dat, a fost o incercare foarte mare pentru tine, dar cu ajutorul lui ai trecut-o.Acest lucru trebuie sa te apropie si mai mult de Dumnezeu, avand misiunea de-a o educa si pe ea sa-l iubeasca pe Dumnezeu.

    Raspunde la acest comentariu
  8. Nina
    Ninatrimis la 11/7/2003

    Micuta ta este o invingatoare, din start. Bravo ei ! Sa va traiasca si sa va aduca numai bucurii ! Sanatate multa !

    Raspunde la acest comentariu
  9. ileana312003
    ileana312003trimis la 9/7/2003

    Prin ce ai trecut tu, nici macar nu-mi imaginam ca se poate trece. Iti doresc sanatate si tot binele din lume si sa va bucurati de MINUNEA voastra

    Raspunde la acest comentariu
  10. Miriam
    Miriamtrimis la 7/7/2003

    Ai avut noroc de personal medical bun si dezinteresat. Eu am avut noroc d faptul ca fiul meu s-a nascut fara probleme, dar si asa am trecut printr-o exeprienta foarte foarte asemenatoare din punct de vedere al trairii momentului. Dupa doua zile de la nastere vine o asistenta la mine si foarte grav ma intreaba ce grupa snguina am. Va dati seamn ca am murit 50%, nu era nimic grav decat ca facuse icter, dar modul cum mi-a vorbit a fost cumplit. Plus ca intr-o zi l-a vaccinat l-a dezbracat si asa l-a lasat si cand m-am dus la el copilul meu tipa cat il tinea gura si nu stiam de ce . Marele meu noroc a fost cele doua fete cu acre am stat in salon care chiar daca erau la prima sarcina erau foarte tari si m-au incurajat foarte mult. De aceea sfatul meu este daca ai un copil cu probleme sau nu sa nu stai singura in rezerva fiindca innebunesti. Miriam

    Raspunde la acest comentariu
  11. trimis la 4/7/2003

    Fetita ta e o invingatoare. A trecut cu bine peste prima ei incercare. Sa-ti traiasca si sa fiti cu totii fericiti.

    Raspunde la acest comentariu
  12. Carmen
    Carmentrimis la 4/7/2003

    Ai o fetita foarte frumoasa si ma bucur din suflet ca viata a triumfat si ca sunteti impreuna cred ca e cel mai frumos dar pe care-l puteai primi.M-a impresionat foarte mult povestea ta. Sa va bucurati impreuna si sa va dea Dumnezeu numai bucurii si impliniri si mult noroc fetitei. Carmen

    Raspunde la acest comentariu
  13. Lacramioara
    Lacramioaratrimis la 3/7/2003

    Am plans cand am citit povestea ta si ma bucur enorm ca totul a fost bine la final.Sa va dea Dumnezeu multa sanatate la toti trei si tuturor celor de pe acest forum.

    Raspunde la acest comentariu
  14. danis
    danistrimis la 3/7/2003

    mi-au dat lacrimile, sunteti niste luptatoare si niste invingatoare amandoua ! multa sanatate si multe bucurii de la daniela, mama andutei (nascuta pe 24 aprilie 2002)

    Raspunde la acest comentariu
  15. trimis la 3/7/2003

    Povestea ta m-a emotionat profund, si ma bucur mult ca totul a iesit bine. Sa va dea Dumnezeu sanatate in continuare.

    Raspunde la acest comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publica (ramai anonim) dar completarea corecta este necesara, mai ales in cazul in care astepti raspuns. | Toate campurile trebuie completate!

Ai o intrebare? APASA AICI pentru rubrica de intrebari SAU intreaba pe FORUMUL DESPRECOPII