Am intrat în spital zâmbind și, zece ore mai târziu, țineam în brațe iubirea vieții mele: nașterea care a început ca o alarmă falsă
Am intrat în spital zâmbind și, zece ore mai târziu, țineam în brațe iubirea vieții mele: nașterea care a început ca o alarmă falsă
Mult timp nu am știut cum să încep. Cum povestești o naștere? De unde începe, de fapt? De la prima contracție? De la momentul în care intri în spital? Sau poate de mult mai devreme, din clipa în care înțelegi că, undeva înăuntrul tău, o altă inimă se pregătește să-ți răstoarne viața?
Povestea mea începe într-o duminică, pe 6 iunie....În ziua aceea sărbătoream cinci ani de căsnicie. Fără petrecere, fără fast, dar cu foarte multă înghețată. Tot atunci împlineam 37 de săptămâni de sarcină...
Am intrat în spital zâmbind și, zece ore mai târziu, țineam în brațe iubirea vieții mele: nașterea care a început ca o alarmă falsă
Mai exact:
🔸travaliul a început natural, prin contracții spontane;
🔸s-a folosit analgezie epidurală;
🔸medicul a efectuat ruperea artificială a membranelor;
🔸travaliul a fost stimulat cu oxitocină;
🔸copilul s-a născut vaginal, după împingeri;
🔸s-a efectuat epiziotomie;
🔸nu au fost folosite forcepsul sau vacuumul și nu s-a făcut cezariană.
La 37 de săptămâni credeam că mă întorc acasă. La 10:02, lumea mea avea să se schimbe pentru totdeauna
Am promis că voi povesti. Și mă țin de cuvânt.
Mult timp nu am știut cum să încep. Cum povestești o naștere? De unde începe, de fapt? De la prima contracție? De la momentul în care intri în spital? Sau poate de mult mai devreme, din clipa în care înțelegi că, undeva înăuntrul tău, o altă inimă se pregătește să-ți răstoarne viața? Povestea mea începe într-o duminică, pe 6 iunie....
În ziua aceea sărbătoream cinci ani de căsnicie. Fără petrecere, fără fast, dar cu foarte multă înghețată. Tot atunci împlineam 37 de săptămâni de sarcină. Eram, oficial, la termen.
Știu la ce v-ați gândit. Dar, din ianuarie, pauză totală. Nici urmă de romantism spectaculos. Doar o burtă tot mai mare, emoții tot mai multe și așteptarea aceea care îți face fiecare zi să pară începutul a ceva.
Aveam contracții, dar nimic neobișnuit. Spre seară, însă, au apărut câteva mai puternice. Erau diferite de „sortimentul de bază”, dar atât de rare, cam una pe oră, încât nu m-am alarmat.
Poate coboară copilul, mi-am spus.
Am intrat pe forumul Desprecopii, am mers chiar și la votare, apoi am urmărit rezultatele alegerilor și Big Brother. O seară cât se poate de obișnuită, dacă ignoram faptul că, undeva în fundal, corpul meu își vedea liniștit de propriul plan.
Contracțiile au început să apară la aproximativ 40 de minute.
Nu erau foarte lungi. Nu erau insuportabile. Nu păreau să anunțe nimic dramatic.
Și totuși, în jurul orei 22:30, un gând s-a strecurat în mintea mea:
Dar dacă nasc?
Să sun medicul?
Nu îl mai sunasem niciodată pentru așa ceva și aș fi băgat mâna în foc că era cel mult un fals travaliu. Dar timpul trecea. Nu voiam să ajung să-l sun la două dimineața, așa că, pe la 23:30, mi-am făcut curaj.
Doctorul a răspuns imediat.
— Mergeți la spital. Vorbesc eu cu echipa de gardă.
Atât.
Dintr-odată, seara noastră liniștită s-a rupt în două.
Bagajul pentru maternitate îl terminasem chiar în acea zi. Ca și cum, fără să știu, mă pregătisem pentru întâlnirea vieții mele.
Am chemat un taxi. Pe drum, în timp ce eu încercam să-mi dau seama dacă nasc sau doar fac o plimbare nocturnă până la spital, șoferul a decis că era momentul ideal să-mi ofere consultanță obstetricală. Încerca să mă convingă să fac cezariană.
Eu, între două contracții aproape inexistente, încercam să-i explic unui taximetrist că nașterea naturală nu este o calamitate. La miezul nopții am intrat în spital pe picioarele mele, zâmbind larg. În taxi nu mai avusesem nicio contracție, așa că eram aproape convinsă că alarma fusese falsă.
Brancardierul m-a întrebat dacă vreau un cărucior.
— Nu, mulțumesc. Cred că e alarmă falsă.
— În câte săptămâni sunteți?
— Treizeci și șapte.
S-a uitat la mine ca la cineva care refuza să accepte evidența.
— Și mai sperați că nu nașteți astăzi?
M-am gândit că, mai nou, toată lumea devenise specialistă în nașteri.
Taximetristul, brancardierul… probabil urma să-și dea cu părerea și femeia de serviciu.
După o scurtă așteptare, o rezidentă m-a examinat.
Verdictul a căzut sec:
Dilatatie de 3–4 centimetri.
Zâmbetul mi-a dispărut instantaneu. Nu mai era alarmă falsă. Nu mă mai întorceam acasă. Nășteam.
Un specialist, doctorul Bejan, a coborât să mă vadă. A vorbit la telefon cu doctorul Badiu și s-a decis montarea unui cateter pentru epidurală.
Doar că eu nu cumpărasem trusa. Farmacia spitalului era închisă.
Pentru câteva clipe, totul a părut suspendat între „se rezolvă” și „nu se poate”. În cele din urmă, medicul s-a oferit să-mi împrumute o trusă, cu condiția să o restitui dimineață.
Apoi a vorbit cu anestezistul. O bomboană de om, aveam să descopăr. Chiar dacă, la prima apariție, nu părea tocmai făcut din zahăr.
M-am trezit la etaj, echipată, cu soțul și bagajele după mine. Am intrat singură în zona de travaliu.
Și acolo, pentru prima dată, m-a lovit frica adevărată.
Era aglomerație mare în noaptea aceea. M-au dus într-o cameră care putea fi folosită și ca sală de nașteri. Avea un singur pat, care se transforma în masă.
În așteptarea anestezistului, am rămas singură cu gândurile mele.
Speranța că voi dormi acasă în noaptea aceea se risipise.
Nu-mi imaginasem că va fi așa.
Nu mă simțeam pregătită.
Abia împlinisem 37 de săptămâni. Burtica mi se părea mică. Urma să mai fac o ecografie. În mintea mea, copilul mai avea timp. Eu mai aveam timp.
Doar că el decisese altceva.
Anestezistul a venit nervos pentru că asistenta nu era pregătită. A plecat. A revenit. Mi-a montat cateterul.
Nu am simțit decât câteva furnicături în piciorul drept. Mai târziu aveam să-mi dau seama că anestezia prinsese mai bine pe acea parte și că, pe cealaltă, durerile urmau să se simtă cu o generozitate impresionantă.
La 1:45 am primit prima doză.
Adevărul este că nu aveam încă dureri serioase. Totul părea ireal. Ca un vis din care așteptam să mă trezesc în patul meu.
Apoi s-a întâmplat un lucru minunat.
L-au lăsat pe Mugur să intre ca să-mi aducă bagajul.
Și, după aceea, nu l-au mai dat afară.
A rămas cu mine până în jurul orei opt.
Prezența lui a schimbat totul. Știind că era acolo, mi-am recăpătat curajul. M-a ținut de mână în timpul contracțiilor. M-a însoțit de nenumărate ori la baie, cu perfuzia după noi. Mi-a ridicat patul și, fără să știe, mi-a ridicat și moralul.
Cred că îi era frică. Dar a ales să fie puternic pentru mine.
Și uneori asta este iubirea: să tremuri pe dinăuntru, dar să ții mâna celuilalt fără să-i dai drumul.
Până la 4:30 nu am simțit dureri. Moașa mă examina din când în când, abdomenul se întărea ușor, iar orele treceau într-o liniște stranie.
Apoi efectul anesteziei a început să dispară.
Au venit contracțiile adevărate.
Din ce în ce mai puternice.
Din ce în ce mai greu de dus.
Moașa amâna a doua doză, explicându-mi că bebelușul nu coborâse și că aveam nevoie de contracții eficiente.
Eu mi-am dat cu părerea, pentru că, în acele momente, orice gravidă speriată devine propriul ei specialist:
— Dar dacă are cordonul în jurul gâtului și de aceea nu poate coborî?
Adevărul era că voiam să fiu monitorizată.
Moașa a adus aparatul. Singurul căruia îi funcționa monitorul.
Am stat conectată la el până la 9:30. La început chiar m-am amuzat comparând intensitatea contracțiilor de pe ecran cu intensitatea durerii. Nu se potriveau întotdeauna.
Dar cel mai mult urmăream bătăile inimii copilului.
El părea liniștit.
Eu munceam, sufeream și mă temeam, iar el își păstra ritmul, ca și cum ar fi știut că totul urma să fie bine.
În jurul orei șapte, durerea devenise foarte mare.
Simțeam că nu mai rezist. Și nu înțelegeam deloc ce fel de „naștere fără dureri” era aceea, dacă eu simțeam fiecare contracție ca pe o furtună care mă rupea în două. Moașa mi-a administrat a doua doză.
Bebelușul încă nu coborâse. Dilatația era de șase centimetri. Doctorul nu venise.
— Vine după raport, pe la 8:30, mi-a spus moașa.
S-a schimbat și tura. Anestezia și-a făcut efectul. Mă simțeam din nou bine. Poate prea bine.
Pe monitor, contracțiile aproape se topiseră.
La 8:30 a apărut doctorul Badiu, vesel și gata de treabă.
Nu a pierdut timpul cu prea multe discuții.
M-a examinat.
Dilatatie de nouă centimetri.
A decis să rupă membranele.
Eu începeam deja să simt din nou durerea și am încercat o ultimă negociere:
— Nu stabilisem sigur dacă voi naște natural sau prin cezariană…
S-a uitat la mine, aproape mirat.
— Dacă merge atât de bine, de ce cezariană?
Eu știam foarte bine de ce.
Pentru că îmi aminteam contracțiile de mai devreme.
Și nu le mai voiam.
A rupt membranele. A ieșit și dopul. Lichidul era limpede.
Ce ușurare!
Apoi a comandat oxitocină.
Atunci am aflat că nu voi mai primi anestezic. Contracțiile trebuiau să fie eficiente, nașterea nu trebuia să se prelungească și, oricum, mi s-a spus că nu mai era mult.
„Nu mai este mult” este o expresie foarte relativă atunci când fiecare minut durează cât o viață.
În jurul orei 9:30 m-au dus cu căruciorul într-o sală de nașteri mai mare.
Contracțiile erau crunte. Dilatatie completă.
M-au așezat pe pat, iar moașa mi-a spus: — Mai este foarte puțin. Împingeți.
Nu știu cum să descriu acea fază. Contracțiile nu mai sunt doar durere. Vin cu o forță copleșitoare, cu o nevoie imposibil de controlat.
Corpul împinge singur.
Tu nu mai conduci nimic.
Doar îl ajuți să facă ceea ce știe deja.
La 9:45 eram așezată pe masa de nașteri.
Contracțiile deveniseră expulzive.
Doar că doctorul nu era de găsit.
În acel moment, cineva m-a întrebat:
— Unde aveți telefonul? Sunați-l pe doctor.
Telefonul era la soțul meu, pe hol.
Mi l-au adus, iar Mugur a plecat și el să-l caute pe medic.
Imaginați-vă scena: o femeie gata să nască, așezată pe masa de nașteri, între două contracții devastatoare, încercând să dea telefoane.
Partea cea mai gravă era că nu mai știam să-mi folosesc telefonul.
Mugur vorbise cu medicul înaintea mea. În cele din urmă, am reușit și eu să sun.
— Sunt pe masă. Nasc…
— Da, știu. Vin acum.
Mi se spunea să nu mai împing, pentru că i se vedea deja creștetul copilului.
Dar cum să nu împing?
Eu nu mai executam comenzile oamenilor.
Executam comenzile firii.
Doctorul a venit și a început să se pregătească.
— Vine contracția! Nu pot să nu împing! am spus.
Exact atunci i-a sunat telefonul.
A vrut să răspundă prin rezidentul său.
Moașa, ajunsă probabil la capătul răbdării, a izbucnit:
— Dar dați-o naibii, domnule doctor, că naște femeia!
În altă situație, poate aș fi râs.
Atunci nu mai puteam decât să împing.
Am fost încurajată să o fac de câteva ori. S-a făcut epiziotomia. Nu am simțit o durere în plus față de cea a contracției.
Apoi, la a doua sau a treia contracție la care am împins cu toată puterea pe care o mai aveam, s-a întâmplat.
La ora 10:02, copilul meu s-a născut.
Și, dintr-odată, durerea s-a oprit.
M-a cuprins o senzație uriașă de ușurare.
Apoi i-am auzit plânsul.
Dacă priveam într-o parte, îl vedeam pe masa de la picioarele mele: albicios, dolofan, acoperit de vernix. Îi vedeam piciorușele și am aflat imediat, fără să mai fie nevoie de confirmări, că era băiat.
Doctorul lucra la cordonul ombilical.
Pentru mine, timpul se oprise.
Era pauză.
Era extaz.
Era clipa în care toate fricile, toate contracțiile și toate orele acelei nopți dispăruseră.
Mi-a venit să plâng.
Și am plâns.
Până atunci mă văicărisem, strigasem puțin, mă luptasem cu durerea, dar nu plânsesem.
Acum plângeam de bucurie.
Copilul a fost preluat de neonatologie. În treacăt, mi l-au arătat și am reușit să-i ating pielea cu vârful buzelor.
Atât.
O atingere de o secundă.
Și totuși, în acea secundă, am știut.
Îl iubeam enorm.
Nu treptat.
Nu după ce l-am cunoscut.
Nu după ce i-am văzut ochii.
Îl iubeam deja cu o forță care mă depășea.
A ieșit placenta. Am fost cusută. La 10:30 m-au dus înapoi în camera în care stătusem în travaliu.
Nu am dormit deloc în ziua aceea.
Mai întâi a venit soțul meu.
De la el am aflat:
— Are 3.550 de grame.
Nu-mi venea să cred.
Burtica aceea pe care eu o crezusem mică ascunsese un băiețel zdravăn.
La ora 12 mi l-au adus la sân.
Nu știa prea bine ce să facă.
Nici eu.
Dar era atât de frumos încât, privind la el, m-am îndrăgostit din nou.
La ora 16 l-am pus iar la sân.
De data aceasta a supt pentru prima oară.
Eram doar noi doi.
Lumea de afară dispăruse.
Nu mai existau coridoare, medici, contracții, telefoane sau teamă.
Existam eu.
Exista el.
Și între noi începea o poveste pe care niciuna dintre noi nu știa încă să o trăiască, dar pe care amândoi o recunoșteam.
Mai târziu am fost mutați pe secție, într-o rezervă unde se afla o altă mamă cu un bebeluș de trei zile, născut prin cezariană.
A doua zi mă gândeam mereu cum să anunț fetele de pe forum. Plecasem fără numerele lor de telefon. Știam că urmau să se întâlnească și îmi doream să afle.
Singura mea speranță era să vină în vizită pe secție. Și au venit.
M-am bucurat enorm să le văd și să le simt emoția. Pe Nicole o întâlneam pentru prima dată. Îmi dorisem atât de mult să ajung la întâlnirile de dinainte, dar poate că așa trebuia să fie.
Eu, în pat, cu bebelușul în brațe. Ele, în fața mea, privind miracolul care cu o zi înainte fusese încă ascuns.
Nu știam ce să le povestesc. Ultima parte a nașterii mă tulburase. Mai ales agitația din jurul medicului. Poate nici nu era nevoie de explicații. Poate era suficient că mă vedeau liniștită, cu copilul în brațe.
După două zile, am plecat acasă. Și plecarea a avut propriile ei peripeții. Dar aceea este o altă poveste.
Știu că, povestind, am trecut uneori de la trecut la prezent. Dar există momente pe care nu le poți spune doar la timpul trecut.
Pentru că, atunci când le povestești, le retrăiești.
Și dintr-odată ești din nou acolo. În noaptea aceea de iunie.
Intrând în spital zâmbind și convinsă că te vei întoarce acasă. Fără să știi că, peste numai câteva ore, aveai să pleci de acolo cu inima pentru totdeauna în afara trupului tău.
autor: butterfy membra a clubului Desprecopii.com -
Ai nascut de curand si vrei sa ne relatezi povestea nasterii? Trimite-ne atunci povestea nasterii puiului tau pe mail si noi o vom publica pe Desprecopii - cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele!
Nașterea la Spitalul Filantropia din București - alte experiențe povestite de mamici
Când ți se rupe apa iar soțul caută dopul în pat. Nașterea naturală la Filantropia - experienta mea
►► NASTEREA IN BUCURESTI - EXPERIENTELE MAMICILOR
Forumuri recomandate
Nasterea unei stele!
Mamicile povestesc experientele lor la nastere. Clipe unice, traite la maxima intensitate.
Clubul scutecelor (0-4 ani)
Generatia in blugi de maine - deocamdata in scutece. De la 0 la 4 ani.
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 2 comentarii
vreau mai multe jocuri
sa-ti traiasca bebeul! multa fericire si sanatate si bb cuminte foc si ascultator.
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII