Cei 18 ani de acasă. Cum să nu devii „dușmanul de serviciu” pentru copilul tău - 12 sfaturi si confesiuni de la Iasi

TEMA: Parenting | 0 | 5/8/2025

Cei 18 ani de acasa. Cum să nu devii dusmanul de serviciu pentru copilul tau. 12 sfaturi si confesiuni de la Iasi

Privind un urmă la experiența mea de mamă pană cand m-am trezit cu copiii in faza adolescenței si unul din el student deja - aș fi vrut să-mi fi spus cineva, cu blândețe, că a fi o mamă prezentă nu înseamnă să te sacrifici până la uitare de sine, ci să iubești cu ochii larg deschiși. Că a le oferi copiilor dragoste, atenție și alinare nu înseamnă slăbiciune, ci forța de a construi legături care rămân.

Privind în urmă, încercând să fiu acea mamă care „ii împinge spre independență”, mi-am dat seama că, poate, am fost prea dură, prea riguroasă, prea încăpăȑânată în a le arăta că viața e grea și trebuie să reziste. Dar uneori copiii nu au nevoie să fie împinți pentru a-si gasi forța lor interioară. Uneori au nevoie doar să știe că, orice ar fi, mama e acolo. Că nu trebuie să lupte singuri.

Îmi este greu să recunosc acum toate acele momente încărcate de reguli, griji și prea puțină tandrețe. Dar cred că dacă i-aș întreba azi pe copiii mei - cei mari, de 20 de ani, și pe cel mai mic, de 15, care încă locuiește cu mine - am primi, toți, același răspuns. Un oftat, un zâmbet amar, poate o lacrimă... și o îmbrățișare lungă, fără cuvinte.

Cei 18 ani de acasă. Cum să nu devii „dușmanul de serviciu” pentru copilul tău - 19 sfaturi si confesiuni de la Iasi

Toți visăm, la un moment dat, să fim părintele perfect. Acela calm, îndrumător, cu răspunsuri pentru toate, mereu cu zâmbetul pe buze și farfuria caldă pe masă. Dar realitatea vine cu cearcăne, vinovății și momente în care ne îndoim de tot ce credeam că știm despre parenting. Vestea bună? Copiii noștri nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de autenticitate, de efort, de dragoste care se vede și se simte chiar și atunci când greșim.

Adevăratul test nu e la vârsta bebelușului sau a primilor pași. E atunci când copilul tău ajunge la 18 ani, încă vorbește cu tine, încă are încredere să-ți ceară sfaturi și, mai ales, încă te iubește.

Rețeta (aproape imposibilă) de a rămâne un părinte iubit până la majorat

Eram pe la capătul glorios al anilor care încep cu 2... și locuiam într-un apartament micut din Tătărași, unde mirosul etern de supă de pui se combina suspect de bine cu aroma de balsam de rufe ieftin. Acolo am avut revelația: maternitatea nu e nici pe departe ceea ce povestesc cărțile de parenting scrise în cafenele fancy din orase americane sau capitale europene. Nu, domnule. E mai degrabă o epopee epică, pe muchia dintre absurdul comediei și miracolul unui spectacol de magie ieșit prost.

Niciun tratat de drept sau manual de diplomație internațională nu m-a pregătit pentru primul concert de plânsete de la ora 3 dimineața. Nu există articol de lege care să reglementeze cum reacționezi când ființa aceea mică refuză sânul, scutecul, pătuțul și... realitatea însăși.

Iar când bebelușul meu s-a metamorfozat în cel mai irascibil și imprevizibil "client" al vieții mele, am înțeles că tot ce știam despre reguli și logică trebuie aruncat pe geam. Cu tot cu păturica aia pufoasă de la botez.

Așa că am început să-mi scriu propriul cod: cu glume, cu improvizații, cu negocieri demne de Consiliul de Securitate și cu reprize frecvente de plâns în baie... de râs sau de disperare, în funcție de zi.

Aș fi vrut să-mi fi spus cineva, cu blândețe, că a fi o mamă prezentă nu înseamnă să te sacrifici până la uitare de sine, ci să iubești cu ochii larg deschiși. Că a le oferi copiilor dragoste, atenție și alinare nu înseamnă slăbiciune, ci forța de a construi legături care rămân.
Privind în urmă, încercând să fiu acea mamă care „le împinge spre independență”, mi-am dat seama că, poate, am fost prea dură, prea riguroasă, prea încăpăȑânată în a le arăta că viața e grea și trebuie să reziste.
Dar uneori copiii nu au nevoie să fie împinți spre forța lor interioară. Uneori au nevoie doar să știe că, orice ar fi, mama e acolo. Că nu trebuie să lupte singuri.
Îmi este greu să recunosc acum toate acele momente încărcate de reguli, griji și prea puțină tandrețe. Dar cred că dacă i-aș întreba azi pe copiii mei - cei mari, de 20 de ani, și pe cel mai mic, de 15, care încă locuiește cu mine - am primi, toți, același răspuns. Un oftat, un zâmbet amar, poate o lacrimă... și o îmbrățișare lungă, fără cuvinte.

SI am invatat ca...

1. Primul meu copil a fost cel mai dificil client din viata mea

Cand am ramas insarcinata, eram avocata, sofisticata si eficienta. Acum, copilul meu bebe, cu pumnii stransi si voce de soprana, era noul meu sef. El nu raspundea la argumente logice, nu respecta contracte verbale si nici nu avea ora fixa pentru audiente. Urlatul era singura lui strategie de negociere. Tot ce stiam s-a dizolvat intr-o bruma de lapte matern si jucarii muzicale. Printre mastite si crize de plans...

2. Performanta in parenting inseamna supravietuire si sa faci uneori pe naivul

Am invatat sa abandonez ideea de succes in forma corporatista. Nu mai numaram reusitele in proiecte duse la capat, ci in ore dormite legat si mese terminate fara crize. Singurul KPI real? Copilul meu sa ajunga la 18 ani viu, intreg la minte si fara resentimente majore fata de mine.

3. As fi vrut sa fiu mai blandă uneori...

In dorinta mea de a-i face puternici si independenti, am uitat uneori sa fiu calda. Acolo unde era loc pentru o imbratisare, am pus un discurs. Azi, cand fiul meu cel mare isi face bagajele pentru facultate, mi-as fi dorit sa fi petrecut mai mult timp doar privind cerul impreuna, fara lectii, fara sfaturi.

4. Uneoiri ignora si fa pe prostul ... ca strategie educationala

Copiii mici reactioneaza la absurd cu hohote de ras. Cand nu mai merge nimic, fa pe magarul, alearga in cerc, canta prost. Asta nu e abandon al autoritatii, ci o alta forma de comunicare. Si functioneaza.

5. Nimeni nu te pregătește pentru adolescența copiilor: despre uși trântite, răcnete și liniștea asurzitoare dintre noi

Când copiii erau mici, grijile erau tangibile: febra, supa care trebuie să se răcească, pijamalele cu imprimeuri de dinozauri. Atunci, mă simțeam în control. Eram stăpâna rutinei, comandantul unei mici armate de plușuri. Dar adolescența... adolescența e o cu totul altă poveste.

Adolescența nu intră pe vârfuri în viața noastră. Ea izbucnește. Uneori sub forma unei uși trântite care face peretele să vibreze. Alteori sub forma unui oftat care ți se strecoră în suflet și áî zguduie încrederea. Adesea, vine cu replici ascuțite, tăceri care ți se par înfricoșătoare, sau cu ochi dați peste cap ce par să spună „Nu mai știi nimic, mamă.”

Ca mamă, am fost luată prin surprindere de această schimbare. Nu era vorba de a pierde copilul meu, ci de a-l vedea metamorfozându-se într-un adult. Furia, sarcasmul, nevoia de spațiu personal erau expresii ale unei lupte interioare pe care nu o puteam purta în locul lui.

Adolescența a venit ca o furtună din Carpații Orientali: nemiloasă, imprevizibilă, dar poate tocmai de aceea, sublimă în frumusețea ei crudă. Am învățat să nu iau personal fiecare replică rece sau privire fugară. Să ofer spațiu, chiar dacă mi se rupea sufletul. Să fiu acolo, prezentă și caldă, în tăcerea dintre două crize.

Nimeni nu te pregătește pentru adolescența copiilor. Nu există manuale reale, ci doar mame care învață să iubească altfel: cu mai puțin control, dar cu mai mult curaj. Cu mai puțin întrat cu forța în viața lor și mai multă așteptare blândă la ușa trântită.

Pentru că, la finalul zilei, chiar dacă nu mai ne iau de mână, tot spre noi se vor întoarce, poate nu cu un „Mulțumesc”, dar cu acel fel de a privi care spune: „Ai fost acolo. Ai rămas. Ai iubit.”

6. Fii mereu pozitiv. Impresionat.

In fiecare dimineață, când adolescentul tău coboară din cameră cu o față de parcă l-ai forțat să se trezească pentru un maraton de spălat vase, zâmbește. Când îți spune cu dispreț superior "E CRINGE, mami", răspunde-i cu entuziasm că exact asta era și intenția.

Admiră, cu o gravitate profundă, unghiile negre vopsite cu marker permanent. Laudă playlist-ul cu piese care sună ca niște alarme de rachetă, ca și cum ai asculta Chopin reinterpretat de extratereștri. Și când îți spune că viața lui s-a sfârșit pentru că n-a primit like la story, oferă-i o îmbrățișare și un ceai de mușețel ca unui samurai căzut în luptă.

7. Invață să fii fascinat de absurdități, mai ales între 15 și 20 de ani.

Rămâi calm când vezi o pereche de pantaloni pe care i-ai plătit cu salariul tău, stând pe jos ca un tapet urban. Respiră adânc când refuză orice masă caldă care nu conține carbohidrați prăjiți. Fii zen când îți spune că nu are nevoie de sfaturi, deși tocmai a confundat detergentul cu balsamul de păr.

Adevărul e că adolescența nu e o etapă. E un sport extrem. Și tu, dragă părinte, ești în competiție la proba de răbdare olimpică.

8. Nu petreceți mai mult decât este necesar pe telefonul mobil în compania lor.

Vor înțelege mesajul că ecranele sunt mai importante și mai interesante decât oamenii și vor deveni nerăbdători, probabil în hohote – și cine i-ar putea învinovăți?

9. Nu face ce-am facut eu

Nu mi-am invatat copiii sa spele farfuria imediat. Acum, canile zac peste tot. Dar i-am invatat sa spuna „multumesc" si sa-si ajute colegul cazut. In final, cred ca asta conteaza mai mult.

10, Urmeaza-ti instinctul

Am aruncat toate cartile de parenting cand am inteles ca bebelusul meu nu avea nici un chef sa reactioneze ca ce scriau acei auto numiti experti. El voia sa fie tinut in brate, nu sa doarma in camera intunecoasa cu jaluzelele trase. Si am inceput sa ascult.

11. Pune-te pe primul loc

E greu sa torni dintr-un ulcior gol. Cand am invatat sa spun „stop" si „am nevoie de 10 minute pentru mine", am devenit o mama mai buna. Mai calda. Mai putin frustrata.

12. Copiii nu au nevoie de parinti perfecti.

Au nevoie de parinti prezenti, autentici, care admit ca au gresit si continua sa iubeasca. Si daca totul merge bine, intr-o zi, iti vor intoarce un zambet care sterge toate noptile nedormite si toate indoielile.

In Iași, orașul amintirilor blande și al autobuzelor cu miros de iarna, am invatat ca parentingul nu e o stiinta exacta. E poezie. E haos. E viata.