Comentarii la articole

FELICITARI! SUNTETI FANTASTICI! Am citit jurnalul lui Andi cu mare placere retraind fiecare moment. Felicitari! Sunt o mama de 31 ani cu doi copii Andrei 3ani/9luni si Michael 2ani/6luni. Ceea ce a-ti scris in jurnal se potriveste cu ce mi s-a intamplat si mie cu cei doi baieti, pe rand, cuvant cu cuvant. Extraordinar! Ce n-am avut eu in 1998 cand s-a nascut Andrei a fost informatia. De orice fel. Nimeni, nici un doctor nu statea sa voreasca cu tine despre transformarile care se petreceau innauntru, ce inseamna nasterea, cum sa-ti ingrijesti copilul ...nimic Spaima mea a fost mare... atat de mare ca nu m-am putut dilata, si am nascut prin cezariana dupa travaliu de 10 ore. Sotul nu a fost lasat sa stea langa mine... In Bucuresti nu existau magazine specializate pentru copiii, nici carucioare bune, nici biberoane...nu era nimic. Norocul meu a fost ca lucrand la o companie aeriana am putut da o fuga la Frankfurt inainte de nastere, unde ajutati si indrumati de niste rude am cumparat cele necesare (inclusiv medicamente pentru nou nascuti pe care le-am etichetat cu traducerea prospectului). Medicamentele, din plante, mi-au fost de mare folos cand la doua saptamami a racit cand l-am plimbat pe afara, iar medicii pediatri dadeau din umeri si spuneau ca la copil asa de mic nu au ce sa-i dea! Cu toate astea, Andrei este sanatos, si ca orice 'leu' care se respecta ne incearca nervii, mai ales daca nu-i dai atentie. Dintr-o intamplare fericita, am ramas din nou insarcinata, si dorind ca Andrei sa nu ramana singur am convins pe toata lumea(sot), si desi imi era greu la servici, am dus sarcina pana la termen. Tot prin cezariana, de Sfintii Mihail si Gavril, Dumnezeu mi l-a daruit pe Michael. Sa stii ca n-am facut o grasala avandu-i pe amandoi. Sunt apropiati ca varsta si sunt cei mai buni prieteni (cand nu se bat pe jucarii). Andrei are mare grija de fratele lui si mie imi este mai usor sa-l educ astfel. Sa stii ca primul an cu amandoi a fost foarte greu dar a meritat tot efortul si daca ar fi sa aleg din nou, chiar stiind prin ce am trecut, nu as ezita. Va multumesc pentru site( am trimis articole tuturor mamicilor pe care le cunosc) si imi cer scuze daca v-am plictisit. Cu mult drag, si sanatate, Rodica, Michael si...Andrei pentru Andy

Este o idee minunata sa ai un jurnal despre copilul tau.Nu inteleg cum dupa nastere ,cu 2 moase in Olanda,lucru ce mi se pare ciudat,a-ti plecat la scurt timp acasa.?!!!

Ce se intampla cu Andy? De ce nu ati mai adaugat nimic ?????? poate imi raspunde cineva........aproape ca iubesc site-ul asta! Va multumesc, mady

Imi place ideea ta. Acest jurnal mi-a amintit de zilele cand era baietelul meu un bebelus. Acum are 4 ani si este seful in casa in masura in care il lasam. Desi trebuie sa recunosc ca are o personalitate puternica si stie sa se impuna atunci cand vrea ceva. El a inceput sa manance ceea ce mancam si noi dupa ce l-am dus la cresa in Romania la 2 ani si 3 luni. Acum locuim in Canada. Andy este un dulce si imi aminteste mult da Marcus al meu la aceiasi varsta. Imi place ideea cu acest site si am dat intamplator de el pe forumul romanesc din Canada care este deschis pentru toti romanii din tara si de peste hotare. Sa va creasca sanatos copilul si sa va bucurati de el. Simona

e fantastic! eu nu am inca un copil, dar in mine s-a nascut de ceva vreme acest sentiment matern si astept sa am un copil. ma gandesc atat de mult la momentul asta incat uneori am impresia ca undeva o fiinta mica ma asteapta sa o iau. efectiv simt ca parca exista.am in schimb doua prietene, una are o fetita de 1 an si 4 luni si alta un baietel de 11 luni.sunt adesea la curent cu minunile pe care le fac si cu etapele pe care le parcurg. se aseamana lui Andy. felicitari mamei ca a avut ideea jurnalului si sitului. prietenele mele au adrese de mail facute pe numele copiilor, unde le scriu ele si toti care ii cunosc, in ideea ca ei sa citeasca mai tarziu. copii sunt intr-adevar niste minuni.izabela

Domnul Badescu are dreptate in ceea ce priveste rezultatele cercetarilor americani...si acestia la randul lor au dreptate. Barbatul devenit tata, nu isi pierde staututul de barbat odata cu venirea bebelui, ci se impovareaza cu cateva

Super! Marturisesc ca m-am regasit pe deplin în cele descrise în articol - mai putin întarirea sânilor si cresterea în greutate... Însa descrierea sentimentului de angoasa provocat de teama inutilitatii practice (imposibilitatea de a alapta, etc.) îmi corespunde pe deplin. Pentru cei care au trecut prin experienta de a fi pentru prima oara tati este important de stiut unde, când si în ce mod pot interveni pentru a face viata mamei mai usoara - si pentru a stabili o relatie cât mai strânsa, de pe acum, cu nou-nascutul. Îmi amintesc de un articol în care Andrei Gheorghe spunea ca, pâna la vârsta la care bebele vorbeste si merge, rolul tatilor este redus la aproape nimic. Articolul dlui Badescu arata elocvent ca nu este nici pe departe asa! Trebuie însa

Sa nu exageram: articolul este haios si bine scris (mie imi aminteste de stilul lui O' Henry). Ma indoiesc ca autorul si-a propus sa rezolve probleme de cuplu sau sa dea indicatii cu privire la cresterea copilului.Imi pare rau ca in cazul unora dintre cei care au postat comentarii aici sunt probleme care s-au accentuat odata cu venirea copilului. Din pacate un copil nu este solutia problemelor din cuplu. Din fericire nu este si nu va fi niciodata nici cauza lor. Adevarul trebuie cautat in alta parte si fiecare din voi stiti bine unde.

frumos ar fi sa fie asa,eu stau cu bb in brate non stop.nimeni nu se gandeste ca sunt obosita.tati vrea mai multa atentie si liniste in casa,cumpara toate medicamentele pt colici dar dupa cum se stie pot fi fff scumpe dar nu magice.Sotul meu nu va fi niciodatas sa fie tata

mai adevarat nu se poate!!!!!!!!!!!adevarat si cu cercetaori americani, dar buni, din punctul meu de vedere, ca au dat ideea unui articol, cel de fata,exceptional.

sunt un tatic suparat deoarece mamica copilului meu nu imi mai acorda o deosebita atentiece sa ma fac?vreau doar sa imi dati un sfat in ceea ce priveste aceasta problemaadica sper sa ma intelegeti ca mamica lui nu ma mai vrea....sper sa fie ceva trecator si noi sa ne reluam obiceiurileIn asteptarea unui raspuns, va multumesc anticipar

Referitor la articolul „Suferintele tînarului tata” de Cezar PAUL-BADESCU recomand autorului un control amanuntit al functiilor psihice. Sincer, nu am mai auzit sau citit niciodata despre asemenea senzatii. Regretam dl Badescu dar esti pa pa.

Articolul asta este foarte fain. Oare asa va suferi si sotul meu dupa ce voi avea copilul? Cert este ca inca de acum (si sunt insarcinata in doar cinci saptamani) se viseaza tinandu-l pe burta. Pacat (sau poate nu!) ca sotul meu e mai zvelt!

La prima vedere s-ar zice ca sunt o norocoasa.- taticul isi aduce o contributie f mare in cresterea copilului(se trezea sa-mi dea copilul la alaptat, participa la baita,o mai imbraca din cand in cand, o scotea la plimbare numai mancare nu). Ce mai tot ce face o mama. Dar treptat s-a transformat acest ajutor intr-o "posesie" ca sa zic asa. La ora actuala(fetita are 1 an si 2 luni)el stie (crede) mai bine decat mine cum sa o imbrace cat de calda trebuie sa fie mancarea, baia, cand trebuie sa doarma, sa o scoata la plimbare. Eu nu mai reprezint nimic Ba mai mult sustine ca eu "chinui copilul" sunt o mama iresponsabila , nu imi simt copilul. S-a ajuns la jigniri , amenintari de divort,plecand de la cum ii este mai bine copilului. Ce parere aveti? Oare chiar o mama sa ii doreasca copilului sau raul?Nu am crezut niciodata ca nasterea unui copil poate provoca atata nefericire. Tin sa va spun ca intre noi nu mai exista nimic. Mi-a spun ca sta numai pentru copil. Oricum cred ca este un caz unic. Sunt mult mai multe de povestit. Dati-mi un sfat: cum sa mai procedez.

Daca toti tatii din lume ar fi asa, ar fi o lume de vis pentru mamici. Sotul meu cum incepea sa planga bebelusa mi-o plasa imediat. Pana la 3 luni zicea ca e a mea, dar nici dupa nu se prea omora cu luatul in brate sau cu plimbatul pe afara.

am lacrimat cand am citit acest articol pentru ca mi-am adus aminte de

sotul meu a fost foarte grijuliu cu mine pe perioada sarcinii si mi-a acordat sprijinul de care aveam nevoie.si cat am stat in spital a fost alaturi de mine

in spatele fiecarui halat alb e un om

Astept cu o nerabdare nebuna aceste momente.

Cand am nascut sotul meu era mai emotionat si mai ingrozit decat mine!