De ce invidiaza copiii. Si ce sa faci in loc sa-i rusinezi
De ce invidiaza copiii. Si ce sa faci in loc sa-i rusinezi
Ascultă acest articol în podcastul Smart Parenting
Copilul tău vine de la școală, sau de la joacă, și spune, cu vocea aia dramatică de parcă s-ar fi întâmplat o nedreptate istorică: „Toți ceilalți au, numai eu nu!" Poate e un telefon. Poate sunt adidași de firmă. Poate e o tabletă, sau pur și simplu jucăria pe care-o are „toată lumea" din clasă, în afară de el.
Prima reacție a majorității părinților e fie să se enerveze („iar începi cu comparațiile astea"), fie să cedeze pe loc, doar să scape de scenă. Dar invidia copilului tău nu înseamnă automat că e răsfățat sau nerecunoscător. De fapt, poate fi exact pe dos — un indiciu foarte precis despre ce-și dorește, de fapt, și ce e important pentru el.
Nu doar copiii compară
Dacă ești într-un grup de mame pe WhatsApp sau pe Facebook, probabil ai văzut și varianta de adult a aceleași scene — doar că noi o îmbrăcăm în alte cuvinte. „Vai, iar a postat Maria poze de la mare, a treia vacanță anul ăsta." „Fiul Andreei merge deja la trei cercuri, eu nici nu reușesc să-l duc pe-al meu la înot constant."
E exact același mecanism ca „toți ceilalți au, numai eu nu" — doar că la noi, adulții, sună mai elegant, mai „informat", mai „pentru binele copilului". O parte din presiunea pe care copiii o simt vine direct de la noi, pentru că, fără să vrem, reacționăm la grupul de mame exact cum reacționează ei la curtea școlii — cu aceeași frică de a fi lăsați pe dinafară.
Invidie sau gelozie? Nu sunt același lucru
Invidia e „îmi doresc și eu ceva ce are altcineva" — telefonul, jucăria, locul în echipă. Gelozia e altceva, mai ascuțit: frica de a pierde o relație, sau atenția unei persoane, în favoarea altcuiva. Când fratele mai mic se bagă între tine și mama ta, aia e gelozie. Când colegul de bancă are un telefon mai nou, aia e invidie.
De ce contează distincția? Pentru că le tratezi diferit. Gelozia cere, de obicei, reasigurare — „te iubesc la fel de mult, și relația noastră nu e în pericol". Invidia cere altceva: curiozitate față de ce-și dorește, de fapt, copilul tău.
Invidie constructivă, invidie distructivă
Invidia poate merge în două direcții complet diferite, și tu, ca părinte, ai un cuvânt de spus în care direcție se duce. Varianta constructivă sună așa: „Mi-aș dori și eu să reușesc asta." E combustibil, e motivație — e copilul care vede un coleg mai bun la fotbal și se apucă să exerseze mai mult.
Varianta distructivă sună complet diferit: „Mi-aș dori ca celălalt să nu mai aibă acel lucru." Aici nu mai e vorba de motivație, e vorba de resentiment — și, lăsată necorectată, poate aluneca spre răutate, exclus din joacă, vorbe urâte pe la spate. Treaba ta, ca părinte, nu e să elimini invidia — e, practic, imposibil — ci să-l ajuți să transforme comparația în motivație, nu în resentiment. Aceeași logică se aplică și la note, și la sport: diferența dintre cele două variante nu e, de regulă, caracterul copilului tău, e ce model a văzut acasă.
De ce fratele sau cel mai bun prieten doare mai mult decât un influencer
Copiii nu îi invidiază, de regulă, pe celebrități sau pe influenceri. Îi invidiază pe frații lor. Pe cei mai buni prieteni. Pe colegul de bancă. Cu cât cineva e mai aproape de viața lor zilnică, cu atât comparația doare mai tare — pentru că e o reglare constantă, zi de zi, nu o imagine îndepărtată pe un ecran.
Dacă ai doi copii, probabil ai auzit varianta „de ce ea a avut voie să doarmă la Ioana, și eu n-am voie niciodată la nimeni?" — și poate, undeva în mintea ta, știi exact de ce: vârsta, contextul, poate o experiență anterioară care nu a mers bine. Dar pentru copilul mai mic, toate nuanțele astea nu există. Există doar observația brută: „ea are, eu nu am." De-asta merită să explici regula, nu doar s-o aplici — fără context, copilul completează singur blancurile, de obicei cu varianta cea mai nedreaptă posibil pentru el: „mă iubește mai puțin pe mine."
Presiunea reală, din România de acum
Psihologa clinică și psihoterapeuta Monica Dobrea spune că a fost surprinsă să audă copii din clasele primare discutând despre haine în termeni de „frumoase și corecte" — nu practice, nu confortabile, ci corecte, ca un fel de verdict social. Cu cât discuțiile despre aspect și branduri începe mai devreme, cu atât se fixează mai rapid și mai adânc, la nivel inconștient, ca adevăruri despre lume. Mai departe, în gimnaziu, lucrurile se pot înăspri considerabil — bullying-ul pe bază de haine de firmă apare în școli, și copiii fără branduri pot fi etichetați, fără menajamente, „săraci și neîngrijiți".
Consultanta în educație Adriana Stanciu adaugă o piesă suplimentară: copiii se uită, constant, la conținut de tip „outfit check" pe rețelele sociale — filmulețe în care colegi sau influenceri își arată hainele, ținuta de dimineață, lucrurile noi. Comparațiile astea, spune ea, copiii le simt foarte profund, nu superficial cum ne place nouă, adulților, să credem. Mesajul ei pentru părinți: hainele — sau telefonul, sau orice obiect — nu ar trebui să devină o monedă prin care justificăm valoarea unui om.
Povestea „am cedat, și am regretat"
O mamă povestea, pe un grup online, cum, după trei săptămâni de „toată lumea are telefon, numai eu nu", a cedat și i-a luat copilului de nouă ani un telefon cu internet, doar ca să se termine presiunea. Rezultat, în propriile ei cuvinte: presiunea nu s-a terminat, s-a mutat — de la „toți ceilalți au telefon" la „toți ceilalți au grup pe Discord, toți ceilalți au mai mulți urmăritori, toți ceilalți au jocul ăsta nou".
Morala nu e „niciodată să nu cedezi" — morala e că cedarea rapidă, fără o discuție reală, nu rezolvă invidia, doar îi schimbă obiectul.
Ce faci, concret, când auzi fraza pentru a cincea oară săptămâna asta
Primul lucru, și cel mai contraintuitiv: nu-l rușina de emoție. „Nu mai fi invidios, nu-i frumos" sau „fii recunoscător pentru ce ai" îi spun, de fapt, copilului că ce simte e greșit — și, de regulă, nu-l fac să simtă mai puțină invidie, doar mai puțină libertate să-ți vorbească despre ea. În loc de rușinare, tratezi invidia ca pe un semnal, nu ca pe un defect de caracter, și te întrebi ce transmite, de fapt.
O formulare care funcționează: „Înțeleg că-ți dorești și tu. Ce ți se pare cel mai important la lucrul acesta?" Întrebarea asta simplă îți spune, de obicei, mult mai mult decât crezi. Poate ieși la iveală că nu-și dorește telefonul în sine, ci să poată fi în același grup cu prietenii. Poate nu-și dorește adidașii de firmă, ci să nu mai fie singurul remarcat, la modul negativ, în fața clasei. Și reține: a înțelege dorința copilului tău nu te obligă, automat, să faci achiziția. Poți valida emoția fără să scoți cardul din portofel de fiecare dată când se declanșează comparația.
Invidia nu sună la fel la toate vârstele
La un preșcolar, invidia e brută și imediată — plâns, țipat, „e al meu!" — pentru că încă n-are cuvintele sau răbdarea să-și explice sentimentul. La un școlar mic, apare fraza clasică, „toți ceilalți au" — comparația devine conștientă și verbală, dar încă simplă. La un preadolescent sau adolescent, lucrurile se complică: invidia se poate ascunde sub formă de tăcere, retragere, sau critică dură la adresa celui invidiat. Cu cât copilul e mai mare, cu atât mai rar îți spune direct ce simte — și cu atât mai mult contează să întrebi, în loc să presupui.
Rețelele sociale, un amplificator pe care generația noastră nu l-a avut
Dacă generația noastră se compara, cel mult, cu doi-trei colegi din clasă, generația copiilor noștri se compară, teoretic, cu lumea întreagă, non-stop, de pe un ecran din buzunar. Un studiu amplu al Organizației Mondiale a Sănătății, care a măsurat folosirea problematică a rețelelor sociale la copii și adolescenți în patruzeci de țări, a plasat România pe primul loc — 22% dintre copiii și adolescenții români folosesc rețelele sociale într-un mod problematic, față de o medie europeană de 11%. Practic, dublu față de media celorlalte țări, iar cifra crește cu vârsta, mai ales la fete.
Ce poți face, concret, de-acum
Câteva lucruri de reținut: nu te panica și nu-l rușina când spune „toți ceilalți au" — e, cel mai probabil, un indiciu despre o nevoie din spate, nu un defect de caracter. Distinge invidia de gelozie — una cere curiozitate despre o dorință, cealaltă cere reasigurare despre o relație. Ajută-l să transforme comparația în motivație, nu în resentiment. Pune întrebarea care contează, nu răspunsul rapid, și ascultă răspunsul fără să te grăbești să cumperi sau să refuzi. Ține minte că validarea emoției nu echivalează cu satisfacerea cererii — poți spune, în același timp, „te înțeleg" și „nu, nu acum". Și, nu în ultimul rând, fii atentă la propriile tale comparații, din grupurile de mame sau de pe rețele — copilul tău simte, chiar fără cuvinte, când ești și tu prinsă în același joc al „toți ceilalți au".
Invidia copilului tău nu e, de cele mai multe ori, despre răsfăț sau lăcomie. E despre apartenență, despre dorința de a fi parte din grup, despre frica de a fi lăsat pe dinafară. Și, undeva, fiecare dintre noi, adulți, recunoaște exact sentimentul ăsta — doar că l-am învățat să-l ascundem mai bine. Data viitoare când auzi „toți ceilalți au, numai eu nu", poate încerci, în loc de prima reacție automată, o întrebare curioasă. S-ar putea să afli ceva despre copilul tău la care nu te-ai gândit.
Surse: Monica Dobrea, psiholog clinician și psihoterapeut; Adriana Stanciu, consultant în educație; studiul Organizației Mondiale a Sănătății (Health Behaviour in School-aged Children) privind folosirea problematică a rețelelor sociale la copii și adolescenți în 40 de țări.
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII