Emma - una mica bucata printesa

Emma - una mica bucata printesa

Emma - una mica bucata printesa

  • Dupa 2 luni de “munci intense” si teste de ovulatie imi zic: “gata, incercam metoda temperaturii bazale si vedem ce iese”. Cu stupoare, trece momentul cind ar fi trebuit sa invadeze armata rosie (care o fi ala, nu stiu, ca nu am stiut niciodata), ma uit pe grafic, temperatura constanta ridicata, cumparam 3 teste de sarcina si il fac pe primul. Stateam amindoi si ne uitam ca prostii si parca-parca zaresc o a doua linie slaaaaba de tot. Dau tel, intreb cucoanele mai cu stiinta :)), si se pare ca vom avea un bebelus. Ce cadou, tocmai vine Craciunul… Prin saptamina 7 ...singerare...

Dupa 2 luni de “munci intense” si teste de ovulatie imi zic: “gata, incercam metoda temperaturii bazale si vedem ce iese”. Cu stupoare, trece momentul cind ar fi trebuit sa invadeze armata rosie (care o fi ala, nu stiu, ca nu am stiut niciodata), ma uit pe grafic, temperatura constanta ridicata, cumparam 3 teste de sarcina si il fac pe primul. Stateam amindoi si ne uitam ca prostii si parca-parca zaresc o a doua linie slaaaaba de tot.

Dau tel, intreb cucoanele mai cu stiinta :)), si se pare ca vom avea un bebelus. Ce cadou, tocmai vine Craciunul… Prin saptamina 7 ...singerare. Ma uit disperata, ma duc la baie, incep sa bocesc (cu un an inainte pierdusem la fel un copil), imi alertez sotul…gata, mergem la dr.

La dr. nu mi se spune decit ca trebuie sa astept, sa stau calma in pat, dar totusi sa fac niste analize sa imi masoare nivelul HCG sa vada daca totusi e vorba de copil sau altceva. In cazul sarcinii nivelul HCG ar trebui sa se dubleze in 48 de ore, dar la mine s-a triplat, ajungind aprope de limita superioara. Ceva probleme? Singerarea inceteaza incet-incet, eu nu aveam nici un fel de simptome de sarcina), Craciunul l-am petrecut stind in pat si rugindu-ma sa fie totul bine si sa nu pateasca bebe al meu nimic (eram convinsa ca e bebe). Mergem la dr si imi spune: “doamna nivelul HCG e prea mare, e posibil sa aveti o tumora”. Imi vine sa pling, dar ma abtin. Mi se face o echografie transvaginala si E bebe!!!!

De acum controlul e la 2 saptamini pentru a ma tine sub stricta supraveghere. In aprilie la 20 de saptamini simt cum gilma mica misca pentru prima data si sint cea mai fericita femeie. Mergem sa ne faca o echografie morfologica, aflam ca e fetita (oricum eu eram sigura ca e, ca o si visasem) , dar mie mi se pare ca nu vad o minuta. Pina la urmatorul control peste o luna, stau cu stress si ma gindesc ca daca nu e in regula si, uite, dr nu ma suna sa imi spuna. Dar totul e OK, eu iau proportii cu toate ca maninc in limite normale .

De fiecare data plec de la dr cu lacrimi in ochi ca imi spune ba ca bebe e mai mica decit ar trebui sa fie, ba ca …doamna, v-ati ingrasat prea mult, tre’ sa facem ceva. Si eu ma gindeam unde oi fi pus atitea kile ca parca nu vad. Deh, ochi de femeie insarcinata :). Incep sa ma satur de cite ori imi ia singe, dar totul deja devine obisnuinta. Nu ma uit cind imi infinge acul in vene, dar ma uit cum curge singele. Neam de vampir :)).

In saptamina 30 ne schimbam asigurarea, alt dr., alta clinica, alt spital. Imediat astia observa ca nivelul de proteine din urina e crescut…semn de preeclampsia. Apoi incepe sa creasca si tensiunea, eu ma umflu ca un balon, incep sa retin apa cu tonele. Prima oara cind ma duc la control fara Alex dr ma intreaba daca sint rabdatoare si curajoasa. Ii zic ca da si imi spune cum sta situatia. Trebuie sa vin de 2 ori la clinica pe saptamina pentru monitorizarea contractiilor, heart rate-ul bebelusului si a tensiunii mele arteriale. Imi pune dosarelul sub brat si ma trimite direct la spital pentru analize mai amanuntite. Sun disperata (Alex tocami era la golf cu niste vendori). Lasa tot si conduce ca nebunul.

Plecam la spital…intr-adevar, nivelul proteinelor e +2 (aproape de nastere ajunge la +4), contractii nu am, nu e afectat nici ficatul si nici rinichii. Totusi rinichii nu functioneaza la max si de aceea am picioarele si miinile uflate. Ma rog sa pot sa rezist pina in sapt 37 cind copilul are mari sanse sa respire singur. Imi doresc nastere normala, dar capoasa mica nu serveste pozitia “culcat capusor spre iesire”. In interval de 3 saptamini am tot facut drumuri clinica-spital de vreo 10 ori. Ma cunosteau aia ca un cal breaz :). Dupa un control vaginal mi se elimina dopul gelatinos si intru in panica. Imi zic, gata, nasc aici si eu sint singura. Ajung in sapt 37, in ultimele 4 zile iau ziua si kilogramul (ajung la un total monstrous de 92 de kile…din care 36 luate pe parcursul sarcinii), picioarele mi se umfla pina aproape de coapse cu tot repausul meu la pat la care am fost obligata sa stau in ultimele 3 sapt. De abia pot sa vorbesc din cauza cantitatilor mari de buze :), fatza mi se buhaieste. Ma vede dr si imi spune…esti prea umflata si schimbata la fata…te duci acasa, mine dimineata iti dau tel si iti spun ce trebuie sa faci. Vor incerca sa intoarca manual copilul cu capul in jos si daca nu reusesc…cezariana.

Ma trezesc dimineata, maninc ceva…la ora 9 suna tel. Dr. ma informeaza ca a vorbit deja la spital si sa vin la clinica sa imi iau dosarul ca azi nasc. Dau tel.la mama si incep sa pling ca mi-e frica si nu stiu ce sa fac. Ca azi s-ar putea sa nasc Astept sa vina Alex…entuziasmat nevoie mare ca zi i se naste fata…, luam bagajelul de spital care asteapta gata facut de vreo 3 saptamini, mergem la clinica, luam dosarul, ne oprim sa luam baterii pentru camera de filmat si ajungem la spital pe la ora 11. In mijlocul lui iulie, o caldura mare, sufocanta, noi doi singurei de minuta. Ma baga in camera in care tot am patrulat de 4 saptamini, imi administreaza sulfat de Mg si o injectie dupa care ma ia cu frisoane de imi clantane dintii in gura. Vin dr-ii, tinerei amindoi, imi fac echo..da, copilul e capos si nu vrea sa coboare…incercam intoarcere manuala. Vine anestezistul cu epidurala, Alex ma lauda ca sint curajoasa, mie imi mai vine un pic inima la loc.

Si incepe “munca”. Unul gaseste capul copilului si il apasa in jos, celalalt ridica funduletul, reusesc sa il intoarca juma’ de drum, dupa care revine ca un arc. Incearca a doua oara, nimic. Imi vine in minte un cintec golanesc pe care-l cintam cind eram mici cu versuri “doi la cap, doi la picioare, doi te-ntreaba ce te doare” si incep sa zimbesc. Capoasa fiica mai am. Bine ca sint in 37 de saptamini (atit de mult mi-am dorit sa ajung aici) si ca pot sa nasc. Nu a fost sa fie nastere normala, dar mergem mai departe. Asistenta imi face “freza”, imi pune sonda, ii da lui Alex echipamentul sportiv :), pe mine ma ia in sala. Alex ramine in salon, urmind sa fie chemat mai apoi. Aud ustensilele, ma ia cu fiori reci, imi pune masca de oxygen si dr. trec la lucru.

La un moment dat imi aduc aminte ca nu e si Alex si trimit dupa el. Musai tre’ sa fie si el de fata, ca doar impreuna am fost tot timpul. Ma taie, nu simt nimic, masca ma enerveaza…ii tot zic asistentului sa mi-o ridice…deh, nas mic. “Lot of pressure”…la 17:18…16 iulie 2003….nu aud nimic. Intreb de ce nu plinge, mi se face pielea ca de gaina, ma napadesc o gramada de ginduri negre. In sfirsit…un oaaa puternic, ma linistesc. E chemat tati, tati mi-o aduce sa o vad si aud un “e fetita noastra” si ii vad lacrimi in ochi. Ma emotionez, imi dau si mie lacrimile. Asistenta o ia pe Emma, pleaca si tati, ramin singura. Ceva nu e in regula. Tensiunea imi creste la 17., eu incep sa simt cum ma coasa. De fapt ma doare. Ii zic asistentului ca simt durere si imi mai administreaza anestezic. Cam tirziu, ca isi face efectul in 15 minute. Imi vine sa ma tavalesc de durere si ma rog sa nu urlu si sa se termine mai repede. Ce naiba, doar sint mamica acum!!!

Totul s-a terminat…prima mea asistenta “de mamica” e de fapt …un barbat. Sint un pic jenata, dar imi spun ca acum sint ca o invalida si tre’ sa accept orice ajutor. Intre timp Alex ii facuse deja 2 filme de poze Emmei, mindru de ii crapa pielea pe el, mi-o arata….e frumoasa, ca e fata lui. O iau si eu in brate si…e asa micuta…are 2730 g si 49.5 cm. O pup, da…e frumoasa si curata si deja gatita cu fes si chilotei :)).

In prima noapte ma intreaba daca vor sa o las la nursery. Zic da, dar toata noaptea mi-a parut rau, ma trezesc din juma in juma de ora si-mi spun ca e ultima oara cind o mai las sa plece de linga mine. Nu dormisem de 30 de ore, imi urla stomacul in mine de foame, pling ca nu stiu sa alaptez, ca sintem singuri si fara experienta, dar cu voia lui Dumnezeu o sa o scoatem noi la capat.

Si am reusit, acum Emma e o adevarata domnisoara de 5 luni care ne-a schimbat complet viata si ne-o umple de bucurie.

autor: iuliana,  membra a clubului Desprecopii.com - 
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2004

Daca ti-a placut articolul, apreciaza-l cu un share!

Subiecte tratate:
Tema:

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

Ultimile 4 comentarii

  1. Miha
    Mihatrimis la 1/10/2007

    Minunat,am avut impresia ca traiesc tot ce citesc!Am plans.....ma bucur ca s-a terminat cu bine!!!!!!!!!

    Raspunde la acest comentariu
  2. Maria
    Mariatrimis la 10/1/2007

    Felicitari! Sa dea Dumnezeu sa fiti sanatoase, curaj aveti, pentru o armata!Minunat!

    Raspunde la acest comentariu
  3. Camelia
    Cameliatrimis la 3/2/2004

    Felicitari! Din partea unei viitoare mamici (sunt in saptamana 36), care a asteptat 2 ani pana a ramas insarcinata, dar care nu a avut pana acum nici pe sfert problemele tale. Acum trec si eu prin temerile si intrebarile tale si mi-e cu atat mai greu cu cat sunt departe de tara, de parinti si prieteni. Curajul tau m-a ambitionat si pe mine si sper sa fi un exemplu si pt celelalte mamici care trec prin momente mai grele. Va doresc multa sanatate si numai bine in continuare!

    Raspunde la acest comentariu
  4. maria m m
    maria m m trimis la 28/1/2004

    este scris din suflet articolul felicitari!!!!!

    Raspunde la acest comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publica (ramai anonim) dar completarea corecta este necesara, mai ales in cazul in care astepti raspuns. | Toate campurile trebuie completate!

Ai o intrebare? APASA AICI pentru rubrica de intrebari SAU intreaba pe FORUMUL DESPRECOPII