Ce mi-aș fi dorit să știu despre a avea un bebe prematur - confesiuni

TEMA: Bebelusii prematuri | 0 | 15/7/2025

Ce mi-as fi dorit sa stiu despre a avea un bebe prematur - confesiuni

Unele nașteri nu urmează scenariul visat. Când devii mamă mai devreme decât ai anticipat, inima ți se umple de întrebări, frici și o dragoste atât de intensă, încât doare. Aceasta este o poveste adevărată – o confesiune sinceră despre venirea pe lume a unui copil prematur, despre primele clipe trăite cu inima strânsă și despre miracolele mici care cresc în timp.

Dacă și tu ai trecut printr-o astfel de experiență, sau dacă pur și simplu vrei să înțelegi prin ce trece o mamă de prematur, citește mai departe. Aceste rânduri sunt despre speranță, vindecare și puterea invizibilă care leagă o mamă de copilul ei – dincolo de orice început dificil.

Ce mi-aș fi dorit să știu despre a avea un bebe prematur

Nașterea care m-a luat prin surprindere
Nu m-am gândit niciodată că voi naște un copil prematur. Primul meu copil s-a născut la o săptămână și o zi după data estimată a nașterii, așa că, atunci când am aflat că sunt însărcinată cu al doilea copil, am presupus că lucrurile vor decurge la fel. Însă viața avea alte planuri: fiul meu s-a grăbit să vină pe lume la doar 33 de săptămâni.

Cezariana de urgență și primele ore departe de el
Travaliul spontan a început în miezul nopții. Am fost dusă de urgență la spitalul local pentru copii, iar fiul meu s-a născut prin cezariană de urgență. Nu am fost conștientă la naștere – intervenția era atât de urgentă, încât nu era timp de pregătiri. Mai dureros a fost că nu am putut să-mi țin copilul în brațe mai bine de 24 de ore. Mă recuperam după o hemoragie postpartum severă, în stadiul 3, și nu aveam voie să mă mișc.

Întrebări dureroase și sentimentul de eșec
Îmi amintesc clar gândurile care mă bântuiau: Oare știe cât îl iubesc? Oare simte legătura noastră, chiar dacă nu ne-am văzut? M-am simțit, pentru o clipă, ca un eșec. Dar pe măsură ce timpul a trecut, am înțeles că povestea noastră era, de fapt, una de iubire necondiționată – și de putere.

Legătura noastră s-a format altfel – dar e indestructibilă

Un bebeluș de 2,2 kg și o dragoste uriașă
Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș liniști știind că acel mic „mănușel” va fi atașat profund de mine. Că va alăpta fără probleme. Că, la mai bine de doi ani, încă voi încerca să-l înțarc, pentru că nu se mai satură de apropiere și confort.

Recuperare și dezvoltare neașteptat de rapidă
Aș fi vrut să știu că apetitul îi va crește, că va recupera rapid în greutate și că, într-o zi, va ajunge să poarte aceleași haine ca sora lui mai mare cu 18 luni. Aș fi știut că va atinge fiecare etapă importantă înainte de termen. Și că va vorbi în propoziții întregi la doar un an și jumătate – cu o siguranță care mă uimește.

Dacă aș putea da timpul înapoi…

M-aș încuraja să am încredere că totul va fi bine. Că fiul meu nu doar că va fi sănătos – ci va înflori. Va fi fericit. Va fi puternic. Va fi exact așa cum mi-am dorit – și chiar mai mult.

M-aș ruga să cred în mine. Să nu mă învinovățesc. Nașterea prematură nu a fost vina mea. Șederile lui la terapie intensivă neonatală nu au fost vina mea. M-aș ruga să mă tratez cu blândețe.

Îmi spun mereu: Ai făcut tot ce ai putut

Momentele de pompare, de veghe, de alergat între doi copii
Aș aplauda fiecare oră pierdută în care am pompat lapte – în drum spre spital, în sala de la terapie intensivă sau acasă, între reprizele de îngrijit primul născut. Aș sărbători fiecare zi în care m-am ridicat din pat, deși eram epuizată, plină de griji și cu inima sfâșiată de incertitudine.

Toate acestea sunt parte din maternitate. Și toate contează.

Prematurul meu – centrul lumii noastre

Fiul meu are acum doi ani. E complet integrat în viața familiei noastre și nu-mi pot imagina o lume fără el. Dacă aș putea da timpul înapoi, nu m-aș teme de diferența mică de vârstă dintre el și sora lui – ci m-aș bucura. Pentru că se iubesc nebunește.

Uneori mă întreb dacă aș mai putea avea alt copil, atât de bine funcționează echilibrul dintre ei. Și inima mea se topește când îi privesc împreună.

Timpul zboară. Iar el nu va fi mereu mic.

Au trecut doi ani – ca o clipire. Dacă m-aș întoarce în zilele petrecute la terapie intensivă neonatală, mi-aș spune că viața va avea din nou sens. Că haosul va fi însoțit și de frumusețe. Că, mai devreme decât crezi, totul va fi bine.

Mi-aș aminti să nu mă grăbesc. Să nu uit să mă bucur. Pentru că micuțul meu miracol – bebelușul meu prematur, curcubeul meu, sufletul meu – nu va rămâne mic pentru totdeauna.

Și, în final, mi-aș mulțumi. Pentru că, dincolo de toate temerile, am fost mama perfectă pentru el. Iar Dumnezeu m-a ales pentru acest rol. Și asta spune tot.

autor: Marcela Irimia, o mamica din Comunitatea Desprecopii