Copilul de la 1 la 3 ani: autonom sau temător?

TEMA: Dezvoltarea intelectuala 1-3 ani | 0 | 10/6/2022

Copilul de la 1 la 3 ani: autonom sau temator?

Vă amintiți de “Albă-că-Zăpada și cei 7 Pitici”? Acolo, în poveste, căsuța piticilor era mică, în ea existau pătuțuri mici, scăunelele și măsuțele erau mici, dulăpioarele erau și ele mici, adaptate nevoilor și dimensiunilor piticilor.

Cum oare ar fi reușit piticii să se cațere într-un pat prea mare sau să mănânce șezând pe un scaun prea înalt – incomod, nu?

Vei citi:
Lumea oamenilor mari
JOCUL transformă realul în plan psihologic conform nevoilor
Tendința accentuată de a distruge
Autonomie versus rușine/teamă
Atitudinea părinților față de începutul de independență a copilului
Pot să fac asta de unul singur?

Lumea oamenilor mari

La fel e și cu prichindeii noștri: ei vor să se adapteze lumii adulților, unei lumi atât sociale, cu reguli, canoane, interdicții, dar și unei lumi fizice, cu ploi, soare, cu zi și cu noapte, cu legea gravitației și a electricității etc. Or această lume a «oamenilor mari» - nu e înțeleasă pe deplin de către copil. E necesar ca el - copilul - să-și satisfacă trebuințele atât afective cât și intelectuale ale eu-lui său într-un mediu permisiv, fără sancțiuni.

JOCUL transformă realul în plan psihologic conform nevoilor

Acesta este JOCUL - care transformă realul în plan psihologic conform nevoilor sale: prichindelul asimilează părțile componente ale lumii înconjurătoare și le reprezintă interior, structurat.

Copilul poate fi impresionat (plăcut sau neplăcut) de o pisică, de ploaie sau de troleul «511» - atunci el va transforma simbolic realitatea și va include în jocul lui aceste elemente; va pune întrebări și mai apoi, pe lângă simbolurile create își va alcătui și limbajul adaptat la necesitățile lui cognitive și afective. Astfel, dacă i-a fost teamă de pisică, în jocul lui va exista sau va fi imaginat un soldățel care nu se teme de pisici și chiar le alungă din preajma copilului, și astfel micuțul își rezolva conflictul.

Acest «simbolism ludic» îndeplinește la adult funcția de limbaj interior (J.Piaget – « Psihologia Copilului »).

Procesul de adaptare al piticului la lumea oamenilor mari are loc «în cercuri concentrice, dintre care cel de la 1 la 3 ani este cel mai important prin umanizarea amplă a trebuințelor, intențiilor, atitudinilor și a conduitelor de bază» (U. Șchiopu, «Psihologia Vârstelor»).

Tendința accentuată de a distruge

Se pare că tot din procesul de umanizare a trebuințelor face parte și tendința accentuată de a distruge, a răsturna; acum copilul va goli sertarele, va răsturna sticle pe care le va rostogoli, va târâi diverse lucruri – el este un fel de «James Bond» al lumii obiectelor și-l bucură orice aventură în care el, ca omuleț, e implicat alături de lucrurile din sertare sau dulapuri. Dar să nu uităm că prin mișcare, deplasare, aruncare, el își dobândește o mare independență - cunoaște și utilizează astfel mediul înconjurător, își îmbogățește experiența trăită și o va folosi în procesul său de adaptare.

În contextul emancipării motorii, apare și reprezentarea despre sine, a ce face sau ce este el, în comparație cu ce ar dori părinții să fie sau să facă.

Autonomie versus rușine/teamă

De la 1 la 3 ani, conform stadiilor de dezvoltare ale lui Erikson, este perioada ce corespunde crizei «autonomie versus rușine/teamă»: prin explorarea și cucerirea treptată a universului său apropiat, el își reclamă nevoia de autonomie, dar capătă și sentimentul de rușine care e benefic pe undeva, deoarece el dezvoltă conștiința de sine a micuțului.

El învață acum (și devine din ce în ce mai sigur pe mișcările sale), să manânce, să bea singur din pahar, să vorbească, dar nu știe până unde e autonom și până unde are nevoie de supraveghere.

Copilul se află astfel într-o criză definită de conflictul între dorința de a fi protejat și nevoia de a fi liber. De exemplu "Ai voie să te joci în nisip, mami e lângă tine, dar poți face buba la guriță dacă vrei să și guști din el" - astfel el e liber să se joace acolo unde și-a dorit, știe că mami e în spatele lui în caz că i se întâmplă ceva, dar a fost avertizat / i s-a indus teamă de rănire, că va face «buba».

Atitudinea părinților față de începutul de independență a copilului

De o importanță esențială este acum atitudinea pe care părinții o au față de începutul de independență a copilului lor: copilul se descoperă acum, odată cu desoperirea lumii înconjurătoare; el este totodată cauza și efectul acțiunilor sale.

Dacă părintele va fi restrictiv sau excesiv de ocrotitor, dacă va transmite copilului că orice face este rău sau rușinos, omulețul își va însuși un sentiment de vină că este așa cum este, alături de acela de îndoială sau teamă vis-a-vis de acțiunile sale. Acești părinți foarte directivi vor construi la copiii lor o lipsă de capacitate, o credință de incompetență și neputință. (G.Sion- «Psihologia Vârstelo »)

De exemplu "Ești un copil rău dacă trântești jucăriile!" sau "E rușine mare c-ai făcut pipi/caca pe tine!" - desigur, nu e frumos, și nici liniștitor să tot trântească sau să arunce cu jucării, dar asta nu înseamnă că e un copil rău; de asemeni, dacă copilul nu s-a putut abține să facă pipi înainte să ceară, nu e nici o mare rușine, e doar sfincterul lui, asupra căruia poate încă nu a căpătat control. I se poate explica că jucăriile se vor supăra/se vor simți părăsite și alungate și apoi se vor strica dacă le tot aruncă, iar dacă nu cere la oliță, se va uda, va mirosi urât și va trebui schimbat de hăinuțele astea așa de frumoase, dar data viitoare mami e convinsă că are o fetiță mare și cochetă care va cere la oliță înainte de a ajunge pipilică pe rochiță cea roz.

De îndată ce observăm o îmbunătățire a comportamentului, prichindeii vor trebui lăudați: "Bravo! Uite ce fericite sunt mașinuțele dacă nu le mai arunci!" sau "Uite, rochița ta e mai frumoasă și parcă miroase mai bine dacă ai cerut la oliță." Dacă însă i se neagă autonomia, copilul se va întoarce împotriva lui însuși și va avea impulsul de a manipula.

Teama, îndoiala se referă la nevoia copilului de a avea un spațiu al lui, un interval delimitat în care să-și dezvolte și să urmeze propriile reguli. Ceea ce presupune că un părinte prea permisiv, care nu impune limite acestui interval-spațiu al copilului, nu însământează o fărâmă de teamă, va avea un copil prea încrezător și, ca atare, se va crea un dezechilibru.

Sentimentul autonomiei nutrit de copil, în această perioadă de la 1 la 3 ani, spune Erikson, va duce la dezvoltarea autonomă și la conservarea simțului justiției, al dreptății - dacă copilul va îmbrățișa în viața de adult o carieră economică sau politică.

Pot să fac asta de unul singur?

Întrebarea reprezentativă acestei etape de dezvoltare, pe care pare să și-o pună micuțul este: "Pot să fac asta de unul singur, sau am nevoie de sprijin?" întrebare foarte importantă, (ca și răspunsul la ea de altfel) în ce privește ritualul mersului la toaletă. Este de asemeni importantă reacția părinților la dorința copilului de independență.

Principala țintă a copilului între 1-3 ani este imitarea: imitarea adulților este parte a unui joc (copilul copiază atât gesturile pe care el le poate face, dar și gesturi noi pentru el, în măsura în care își poate vedea părțile corpului ce execută această gestică), așa cum tot un joc este și imitarea actelor proprii (de exemplu când își simulează somnul). Limbajul este și el un proces de imitare, căci limbajul îi este impus din afară copilului, vine gata fabricat, șablonat, din lumea «celor mari», în care copilul dorește să se integreze. Doar că, asemeni jocului, simbolisticii acestuia, piciul va transforma cuvintele, expresiile și semnificația acestora într-un limbaj construit de el și care să corespundă trebuințelor lui, ceea ce noi numim «jargon».

Punctele forte ale acestei etape: atât copilul cât și părinții ar trebui acum și nu mai târziu, să capete încrederea în sine și să ia hotarârea de a face față pericolelor.

Așadar, această etapă de la 1-3 ani în care, susțin mulți autori, omul achiziționează 60% din experiența fundamentală de viață (B.Bloom) s-ar putea reduce la: exersarea alegerii libere, inițiativei dar și auto-controlului.

2 ani si inceputul crizelor de independenta ale copilului

Un copil de 2 ani nu prea stie ce vrea in afara cazurilor in care este sigur ca NU vrea sa faca ceea ce doriti dumneavoastra sa faca. Micutul de 2 ani se lupta cu parintii inainte sa accepte sa intre in cada ca sa faca baie, apoi dupa ce intra, nu accepta in ruptul capului sa mai iasa din baie. Uneori, micutul este o pacoste, iar situatiile acestea sunt greu de infruntat de catre dumneavoastra, parintii lui.

Totusi, acesti ani nu trebuie neaparat sa fie groaznici, ba chiar pot fi grozavi. Copilul dumneavoastra pur si simplu trece de la stadiul de bebelus la cel de copil. Iata sfaturile de la Desprecopii despre inceputul crizelor de independenta :)