Am născut vaginal la 35 de săptamani iar bebe intrase in suferință fetală - nașterea la spitalul din Mediaș

TEMA: Am nascut prin nastere naturala:... | 0 | 16/11/2023

Am nascut vaginal la 35 de saptamani iar bebe intrase in suferinta fetala - nasterea la spitalul din Medias

Am nascut vaginal un bebe de 2050 g și 49 cm, la 35 de săptămâni de sarcină si scorul apgar 8 - la spitalul din Medias. Nasterea a fost grea pentru ca bebe intrase in suferință Fetală: Lupta pentru Nașterea Copilului.

Țin sa precizez ca atitudinea doamnelor doctor, infirmiere, asistente, moașe, a fost una exemplara - aceasta este experienta mea.

Vei citi:
Aveam 32 de săptămâni de sarcina
HAI REPEDE LA SPITAL, sunt de garda!
Pierdeam lichidul
Am stat cinci zile internata acolo
AZI NASC💙
Copilul intrase in suferința fetală!
Simteam o usturime, simteam ca iese copilul!
Am mai împins o data, fără vlagă si a ieșit placenta
Nașterea la MEDIAS - alte experiente povestite de mămici

nastere vaginala

Aveam 32 de săptămâni de sarcina

26 august - zi normală de vara târzie cu seri răcoroase și timp frumos. Toată ziua nu am fost in apele mele, aveam 32 de săptămâni de sarcina după eco, bebe crescuse bine, avea 49cm și 2100g, tot după eco. Spre seara mersesem in vizita la niște vecini sa mâncam paste, nu am vrut. Ma simteam ciudat, obosita, poate mâncasem ceva și nu-mi căzuse bine? Nu m-am gândit prea mult. Am plecat devreme de la ei, am mai dat o tura de cartier, ne-am mai întâlnit cu colege de la locul de munca, dar tot nu ma simteam bine.

Avem contracții când mergeam pe jos prea repede sau prea mult. Așa ca mergeam extrem de încet, parca nici eu nu aveam răbdare, așa încet mergeam. M-am pus devreme sa dorm, aveam pe mine o pijama cu pantaloni scurți roz. Așteptăm dimineața sa înceapă muncitorii treaba, sa fie și curtea frumoasa pe când vine bebe. Pe la ora 5 dimineața, m-am trezit sa merg la baie, așa cum ma trezeam de obicei peste noapte. Udă!? Mi-era rusine de mine, cum sa fac pe mine in halul asta! Așa am ajuns? Sa nu simt? Ma certam singura.

M-am schimbat in alta pijama și m-am pus mai departe sa dorm convinsă ca am ajuns de rasul plânsul. Dimineața la 7, ma trezesc. Udă!? Iar? Îl trezesc și pe soțul meu care oricum trebuia sa iasă la muncitori și ii povestesc. Rade de mine, rad și eu printre lacrimi de frustrare. Trebuia sa ne îmbrăcăm sa mergem la Sibiu, aveam de participat la o ședința a inspectoratului școlar, îmi pregătisem cămașă călcată frumos.

HAI REPEDE LA SPITAL, sunt de garda!

Însă, decid sa îi dau un mesaj medicului, fiind devreme, sa nu deranjez. Și ii spun: “domnule doctor, am întâmpinat o situație... m-am trezit asta noapte uda...” i-am relatat toată întâmplarea si mi-a răspuns prompt “HAI REPEDE LA SPITAL, sunt de garda!” Am ieșit in geam, am strigat după soțul meu “ Hai la spital!” Toți muncitorii care erau in curte au rămas șocați, vedeau ca nu am burta mare, știau și ei ca nu sunt de născut. Am pregătit intr-o gentuța o pijama, periuța de dinti, încărcătorul, actele, papucii de casa, nu știam ce sa pun, ce-mi trebuie? Eram convinsă ca merg doar la control și totul e bine, dar in caz ca am nevoie sa stau o noapte, sa fiu pregătită.

Medicul îmi spusese ca pot pierde lichid amniotic, dar se poate sa fie doar urină. Am ajuns la spital, i-am dat un mesaj ca am ajuns, a apărut și el in câteva minute, speriat și el si noi. M-a pus la eco, copilul era bine, se întorsese, nu mai avea cordonul in jurul gâtului, lichidul era acolo. Am răsuflat ușurați. Când m-am ridicat, baltă!

Pierdeam lichidul

Deși la eco se văzuse suficient lichid, se pare ca aveam membranele fisurate. Medicul mi-a scos pesarul, mi-a administrat o primă doza de decametazonă pentru plămânii copilului și a chemat salvarea. Ma transfera la spitalul din Sibiu. Mi-a explicat cu calm că acolo secția de prematuri este una dintre cele mai dotate secții din țara, ca medicii sunt dedicați și pregătiți pentru bebelusi așa mici și ca acolo sunt pe mâini bune. Am acceptat.

A venit salvarea, m-am urcat in salvare, m-am așezat pe un scaun și am plecat spre Sibiu. O doamnă asistentă m-a ținut de vorba pe drum, m-a întrebat cum îl va chema pe copil, câte săptămâni am, dacă sunt Ok. Pe la jumătatea drumului, am schimbat ambulanta. A fost cel mai lung și urat drum din viața mea, sirenele pornite, viteza, nu vedeam nimic, teribil. Într-un final am ajuns la spital, am fost rugată sa ma schimb in pijama, m-au testat pentru covid, o doamna doctor m-a controlat constatand că nu aveam membranele rupte ci fisurate. Am fost internata si condusă intr-o sala de nașteri.

Am stat cinci zile internata acolo

Viziteze erau excluse, afara din salon nu aveam voie. Primeam Injecții cu dexametazonă si pierdeam lichidul continuu. Auzeam fiecare naștere care a avut loc in maternitate in acele cinci zile, auzeam pașii pe care ii urmau pacientele când li se făcea clisma și mi-era groaza ca va veni rândul meu. Nu mi-a fost teama de naștere, abia așteptăm. Deși știam ca fiecare minut in care copilul meu este in burta, este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla, dar simteam cum nu mai am aer acolo, între cei patru pereți. La un anumit interval de timp, venea o asistenta, moașa sau medic sa îmi verifice pulsul copilului și sa ma întrebe dacă am contracții.

Nu aveam. Nu simteam nimic, decât cum se scurge lichidul. Aveam cele mai negre gânduri. Dacă se întâmpla ceva cu copilul meu nemaiavând lichid? De ce nu îmi fac un eco sa vadă cum mai este copilul meu? Citeam pe sfântul google despre tot felul de situații in care copiii făceau septicemie sau te mai miri ce din lipsa lichidului. Cumva, am terminat cele trei zile de dexametazonă și cele 48 de ore de la ultima administrare, așa cum îmi spuneau medicii ca este cel mai bine pentru copil.

AZI NASC💙

In dimineața lui 31 August, la vizită, doamna doctor mi-a zis ca îmi oprește perfuzia și că mai am puțin pana o sa nasc. Țin sa precizez ca atitudinea doamnelor doctor, infirmiere, asistente, moașe, a fost una exemplara. Am trimis mesaj tuturor de acasă ca urmează sa nasc! “AZI NASC💙”.

Am făcut o tentativa de duș, pentru ca nu aveam dușuri doar chiuvete dar o doamna moașa m-a învățat cum sa fac “dus” la chiuveta, mai exact: îmi dădea un cearceaf pe care îl întindeam pe jos in baie, dădeam drumul la chiuveta și cu un prosopul mic ma udam, ma supuneam și ma clăteam. Mi-am pus pijamaua curată, m-am pieptănat si am așteptat. Pe la 16 după amiaza, înainte de schimbul de tura, au venit moașele sa ne ia pulsul copiilor, si ca de obicei, m-au întrebat dacă am dureri.

Durerile începuseră, aveam contracții cam din 7 in 7 minute, dar erau scurte. Moașa care ieșise din tura mi-a spus încurajator sa stau liniștita ca nu nasc nici in noaptea aceea si a plecat acasă. In jurul orei 21, aveam deja contracții mai dese, mai dureroase, dar încă puteam sa încerc măcar sa ațipesc. Evident ca nu mai dormisem de dimineața de la 6 cand îmi făcuse injecția cu antibiotic, fiindcă începusem sa iau si antibiotice pentru a preveni o infecție. Nu am reușit sa dorm. Contracțiile s-au indesit, scriam mesaje pe whatsapp cu soțul meu spunându-i mereu care este evoluția.

Între timp a mai sosit o mămica in sala de nașteri unde eram eu “cazata” deja de 5 zile. Avea si dansa contracții dar trecea prin ele ca rata prin apa. Deși nu sunt o fire sensibilă, nu ma vait la fiecare zgârietură, aveam impresia ca se rup oasele din mine la fiecare contracție pe care o aveam. In jurul orei 12 noaptea, a venit moașa la mine sa vadă cum sunt, a ascultat bătăile inimii copilului si mi-a spus sa o anunț in cazul in care simt ca ma apasă ceva in spate, ca si cum aș avea nevoie sa fac treaba mare.

Chiar așa, am ratat clisma, yeeet! Nu mi s-a mai făcut si m-am simțit atât de ușurată! In jurul orei 2 dimineața am început sa am contracții la 2 minute iar ca durata 20 de secunde, foarte scurte. Am început sa simt ca ma apasă in spate, am chemat-o pe doamna moașa, care m-a condus in alta sala de nașteri sa ma vadă mai bine pe masa. Mi-a zis ca am 3 cm dilatația, a chemat o doamna doctor, ironia sortii fiind că era aceasi doamna doctor care m-a si internat. Aceasta din urma a “agățat” cu ceva restul de membrana care nu se rupsese, încercând sa ajute cumva colul, care era scurt, să îl țină cumva dansa.

Copilul intrase in suferința fetală!

Nu putea coborâ! Mi s-a spart vena la încercarea moașei de a-mi pune o perfuzie pentru declansarea nașterii, in speranța ca lungim puțin contracțiile, astfel trebuia sa stau nemișcată cu mâna, cu contracții la 2 minute si mâinile doctorului la mine in vagin, ce minunat! După ce s-a reușit perfuzia, mi s-a administrat o injecție in uter, pe care sa zic sincer ca nici nu am simțit-o si m-au ajutat sa ajung iar in salon. In jurul orei 4, am început sa simt furnicături pe toată fata, nu-mi simteam limba, obrajii, nasul, gura.

Am chemat moașa care a chemat medicul, după ce mi-a oprit perfuzia. La scurt timp, a venit după mine sa merg iar in sala de nașteri in care mai fusesem cu doua ore înainte. M-au urcat pe masa, eram dilatata 8 cm așadar eram pregătită sa nasc. Îmi explicau cum sa împing, am făcut câteva încercări dar copilul nu ieșea, eu ma simteam tot mai vlăguită. După mai multe încercări, m-au dus iar in sala in care eram eu “cazata” dar de data asta mi-au adus un scaun cu o gaura pe mijloc, cred ca sunt acele scaune pentru nevoile fiziologice ale bolnavilor mobilizați la pat.

Mi-au spus cand simt nevoia sa împing, sa o fac. M-am așezat pe scaun, dar nu puteam sta in fund din cauza durerilor, nu puteam sta nici in picioare din cauza epuizării, așa ca stăteam cumva așezată si totuși in picioare. Nu mai aveam putere nici sa vorbesc.

Era deja forfota pe coridoare, venise dimineața si eu tot nu nascusem. La colega de salon venise o doamna asistenta de la neonatologie pentru a intregistra datele despre copilul care urma sa se nască, fusese si la mine cu câteva zile înainte. Iar in timp ce discutau cele doua, am simțit nevoia sa le rog sa o cheme pe doamna moașa, doream cezariana! Am vrut sa scap odată de dureri, simteam ca o sa mor încercând si ca nu mai am forța sa împing.

Au strigat-o, auzeam sunetul pașilor ei pe culoarul care aducea la sala noastră iar in acel moment am simțit ca trebuie sa împing. M-am prins de mânerele scunului si am împins, timid.

Simteam o usturime, simteam ca iese copilul!

Am strigat “iese!” Moment in care a apărut in prag moașa care efectiv m-a carat in cârca pana in cealaltă sala de nașteri unde m-au asezat pe masa. O întreaga echipa s-a strâns in jurul meu, doamna doctor care ma mai controlase si înainte, rezidenți, asistente de la ginecologie si neonatologie. Am simțit o tăietura si am auzit sunetul cărnii care se tăiase. Îmi făcuseră epiziotomie, Nu am simțit nimic!

Am mai împins de doua ori, fix! Cât de tare am putut eu. Și l-am auzit! Minunea mea de copil ieșise, era roz, plângea! Atât îmi amintesc. L-au luat in brațe niște doamne de la neonatologie si au vrut sa plece, moment in care m-am ridicat in fund. Fără sa țin cont ca nu aveam voie, ca mai aveam de dat afara placenta, voiam sa îmi văd copilul! Mi l-au întors cu fata la mine, nu am văzut prea multe pentru ca îl luaseră sa-i ofere ajutorul necesar unui copil născut prematur, iar eu am rămas goală si fără strop de putere pe masa de nașteri.

Am mai împins o data, fără vlagă si a ieșit placenta

M-au curățat, deloc plăcut si deloc finuț. Doamna doctor plecase, rămăsese o rezidenta care m-a curățat si care m-a cusut. Apoi cand au venit doamnele asistente sa ma mute înapoi in sala in care stătusem pana atunci, am leșinat. M-am trezit la câteva secunde după, asaltata de pălmi si zgâlțâieli. M-au mutat in patul meu si mi-au spus ca vin peste doua ore să ma mute in salonul in care stau lauzele. Nu am știut ca nu am voie sa dorm, sau ce am voie sa fac. M-am masat pe abdomen așa cum mi-au spus. Au mai urmat trei nașteri după mine, una după alta. Nu au avut nici timp de explicații si întrebări si nici loc in salon sa ma mai țină acolo. Așa ca la fix doua ore după naștere.

Am fost mutată in salonul de lauze. Nu știam nimic despre copilul meu, nu știam unde este! Eu încă speram ca plecam acasă peste doua trei zile. Nascusem un copil in data de 1 Septembrie 2021, cu greutatea de 2050g și 49cm, la 35 de săptămâni de sarcină si scorul apgar 8.

Autor - Ioana2205, o mamica de la Desprecopii

Ai nascut de curand si vrei sa ne relatezi povestea nasterii? Trimite-ne atunci povestea nasterii puiului tau pe mail si noi o vom publica pe Desprecopii - cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele!